Category Archives: Life

Romania, bine te-am gasit?

20181004_165709.jpgAcum cateva zile vorbeam cu o prietena stabilita in Olanda despre ce a insemnat pentru mine intoarcerea in Romania.
Dorul ei de casa o impinge sa viseze la ideea reintoarcerii. Si m-a gasit pe mine sa ma intrebe cum m-am acomodat.

Cum nu aveam timp sa stau mult de vorba cu ea la momentul respectiv si de teama ca nu prea ne sincronizam, i-am promis ca imediat cum gasesc timp, o sa scriu pe blog de treaba asta fiindca subiectul e destul de actualitate incat merita un post pe blog.

Nu stiam cum sa incep, m-am tot gandit astazi de ce ma lovesc cel mai tare de cand m-am intors, dar stiti cum e, inspiratia te pocneste cand vrea ea, nu cand ai tu chef.

Ei, si uite asa, cum am ajuns eu cu fii-mea la cursurile ei de actorie, m-a lovit!

Era 16h54. Cursurile incep la 17h00 fix, deci se intelege ca trebuie sa ajungi cu 10 minute mai devreme. Sau poate sunt eu obsedata de punctualitate (noi am ajuns la 16h35 😂).

Acuma, profesoara face niste impartiri pe grupe pentru o mai buna desfasurare a cursului si hop apar gafaind doi parinti recalcitranti…”stiti ce ora este??(pe un ton foarte certaret) Cursurile incep la 17h00. De ce faceti treaba asta acuma? Spuneti-ne sa ajungem la fara 10 si venim la fara 10″. Bineinteles, altii au sarit cu gura ca se consuma dn timpul copiiilor, si uite asa, o ditamai scena… IN FATA COPIIILOR!
Evident, o discutie inutila… O sa ma intrebati..care e ideea? De ce va povestesc asta?

Ideea e ca oamenii astia aveau o rautate in ochi si in glas, isi revarsau probabil nervii de peste zi, de la serviciu, sau de acasa. Au cautat efectiv o cearta numai sa isi detensioneze ei presiunea acumulata. Si asta e doar un exemplu.
Din pacate, un exemplu din multe altele pe care le intalnesc in Romania de cand am venit.

Oamenii sunt suparati, plictisiti, nervosi. Mecanismul lor de aparare devine rautatea. Cea mai mare diferenta pe care o gasesc intre romani si francezi este maniera de a trata viata. Relaxarea este privita ca un privilegiu rezervat doar celor care isi permit financiar. Pe cand francezul se va bucura de viata si cu 5 euro in buzunar. Va asigur ca 5 euro ii ajung sa ia o branza, o bagheta si o sticla de vin. Da, din alea mai ieftine… dar nu conteaza. Conteaza unde sau cu cine le va imparti.
Si, da, e important sa ramai relaxat. E important sa stii sa te detensionezi, altfel rautatea asta se cronicizeaza. Serviciul devine doar un loc de…”timpul trece, leafa merge” .

“De ce sa imi dau osteneala? Tot banii aia ii iau”.

Aud din ce in ce mai des replica asta si imi zgarie urechile! Sa fie doar entuziasmul meu de inceput? Ma indoiesc… si cand lucram in boulangerie (butic cu mancare) la Paris, si nu, nu-mi placea in mod deosebit, tot incercam sa fac treburi care poate nu erau in atributiile mele si nu eram platita pt ele, dar le faceam pentru “binele universal”. Daca puteam sa fac ceva sa ajut, o faceam. Trageam toti la aceeasi caruta. Daca mergea bine, toti din caruta eram bine. Poate castigul imediat nu era mereu evident, dar pe termen lung m-am ales mereu cu bonusuri, atat materiale cat si imateriale. Au trecut mai bine de 3 ani de cand am renuntat si oamenii aia inca ma pomenesc de bine.

Din pacate, si in viata mea profesionala pe care incerc sa mi-o cladesc acum in Romania, intalnesc la fiecare pas oameni lipsiti de chef, lipsiti de idealuri, uneori lipsiti de etica si bun simt, pentru care meseria asta de… muzicant (pentru ca nu toti cantaciosii pot fi numiti artisti), a devenit doar o sursa de venit si nimic mai mult. Zeflemisti, rai, mistocari, increzuti si snobi, surse nesecate de energii negative pe care incerc sa le combat cu mult calm si diplomatie, fiindca eu sunt o doamna, ce plm. 😂

Da, de asta ma lovesc in Romania. Visele mele sunt un foc ce arde in interiorul meu pe care ei incearca sa-l opreasca cu furtunul de rautate. Dar n-au ei atata rau cat foc am eu in mine…😊

Dar nu, nu regret nicio clipa ca m-am intors. Dimpotriva, pana acuma cel putin, consider ca a fost cea mai buna decizie. Iar sentimentul asta de apartenenta la trib, in sanul familiei si cu prietenii in jur, e nepretuit.

Da, mi-e dor de Paris, mi-e dor de vibratia aia de libertate pe care mi-o dadea acest oras-izvor de inspiratie, dar stiu ca Romania are mult de oferit. Iar eu tot cred ca suntem o natie cu mot in frunte. Romania e doar obosita, e suparata…

De asta mi-am ales meseria asta. De asta vreau sa cant (si sa scriu), sa va descretesc fruntile. Pentru ca vreau sa alin un dor, o suparare, sau sa incununez o sarbatoare. Si de asta am ales calea mai putin usoara in care ma lupt cu morile de vant sa raman autentica in aceasta tendinta care pune stapanire pe societate de a fi intr-un fel sau altul.

Foarte mult timp am incercat sa fiu altceva decat ceea ce sunt. Pana n-am inceput sa ma accept asa cum sunt, pana nu mi-am asumat cine sunt, nu am fost fericita. Iar procesul e inca in desfasurare… de fapt, cred ca aceasta cruciada nu se opreste niciodata…

Ce-mi doresc? Ei, eu traiesc intr-o viziune utopica uneori, unde toti ne iubim, si toti ne ajutam unii pe altii, dar realitatea ma da cu curu’ de pamant destul de rau, asa ca ma trezesc repede…
Dar ceva tot pot sa fac…pot sa incerc sa va inspir la lucruri bune, sa va dau curaj sa va iubiti pe voi insiva si sa va acceptati, sa incercati sa va urmati visurile, sa intelegeti ca viata se poate sfarsi in cateva secunde si tot ceea ce conteaza e cata energie pozitiva lasi in urma ta, pot sa va scriu despre trairile mele si uneori poate sa va regasiti si sa vedeti ca totusi exista mereu o solutie, sau o scurtatura😂.

Si nu, nu este un discurs motivational, inramat cu norisori roz si unicorni multicolori, mie mi se pare chiar trist tot ce se intampla.

Desi mi-ar placea sa am timp sa scriu ore intregi…back to life, back to reality (in capul meu, versul se canta:))) ), fii-mea iese in 10 minute de la curs, iar eu redevin cu picioarele pe Pamant!

Back to you, life!

P.S. Cum foarte multi ( chiar foarte multi dintre cei care ma urmaresc) m-au rugat, promit ca urmatorul post e despre Vocea Romaniei! ✌

 

Photo credit: eu

Advertisements

Namaste!

Anul trecut, a stat cumatra mea cu gura pe mine sa ma apuc de yoga. Pentru mine, asta insemna doar un stat in sezut cu picioarele incrucisate si “hămuind” mantre cu degetele pe genunchi.

Eram in Bulgaria, in traditionala noastra vacanta. Nu eram niciuna intr-o perioada stralucita, asa ca ne-am propus sa ne “curatam”. Nu de tot :))). Si uite asa, cele 5 zile in Bulgaria s-au transformat intr-un concediu “detox”. In fiecare dimineata, yoga pe malul marii (de fapt pe un dig pietruit care ma termina in palme si in genunchi), mancat echilibrat, cu mult peste, ca nah, noua ne place pestele mult:)), si uite asa am prins gustul.

De fapt, yoga asta e o combinatie de meditatie-respiratie si pilates. La prima vedere pare floare la ureche, vezi acolo 19-20 minute, zici ca e joaca de copii, dar dupa alea 20 min, imi cam dadeam duhul…ma rog, eu si sportul n-am fost prieteni buni niciodata, doar fortati de circumstante:).

In fine, toamna trecuta si pana prin februarie, chiar m-am tinut cat de cat de treaba. De 2-3 ori pe saptamana ma scalambaiam si eu cat puteam. Si uitandu-ma in spate, chiar cred ca mi-a fost de ajutor. Anul trecut, incepand din septembrie am fost intr-o continua naveta Paris-Bucuresti. Somnul neregulat sau lipsa lui, mesele dezordonate, presiunea din avion, alergatura, stresul, fara zile de repaos, toate astea puteau avea consecinte mult mai pregnante asupra organismului meu, dar uite ca am rezistat voiniceste la acest program haotic, fara oscilatii semnificative in greutate si fara sa ma simt epuizata. Si nu, nu iau suplimente care sa ma ajute…singurul lucru pe care il iau este ginsengul. Inainte de orice cantare iau 1000mg de ginseng. Ma ajuta sa fiu concentrata si sa am energie. Dar despre asta cu energia o sa va scriu altadata.

In luna februarie, mai exact pe 26, a fost ultima zi de miscare. Lunea mergeam la Pilates la sala, cat facea fii-mea gimnastica. In rest, faceam acasa. In ziua aia am aflat ca a murit tataie. Si totul s-a dat peste cap… dar azi nu vorbesc despre asta…

Ei, uite ca…din februarie am ajuns in septembrie si abia acum am reusit sa ma urnesc din nou sa ma despachetez din coconul confortabil in care m-am inchis. Lunile care au precedat disparitiei lui tataie au fost atat de intense si cu atat de multe provocari, incat nici nu am avut timp sa procesez fiecare schimbare survenita in viata mea.

Acum cateva zile mi-am dat seama ca am nevoie de putina ordine si disciplina in programul meu, iar acum, cu noua provocare de la Vocea Romaniei, trebuie sa fiu in cea mai buna forma fizica si psihica. Si cand spun forma fizica buna, nu ma refer la kilograme putine pe cantar, ci ma refer la rezistenta, flexibilitate si imunitate. Yoga, practicata acasa, este probabil varianta cea mai potrivita pentru mine. Nu pierd timpul cu transportul pana la o sala si inapoi, o sedinta dureaza in medie 25 minute, nu ma simt prost daca nu-mi iese vreo pozitie cum trebuie, lucrez respiratia (care ma ajuta si la cantat), iar miscarile si pozitile ma ajuta nu numai pentru rezistenta si flexibilitate, dar si pentru problemele de spate pe care le am din cauza unor osteofite care din cand in cand imi apasa pe nervul sciatic (da, da, cam paradita pt 31 de ani :)))) ). Si da, te ajuta psihic, pentru ca iti oxigenezi creierul si pentru ca te simti bine cand mai bifezi o sedinta.

De 3 zile, fac in fiecare zi sedinte de yoga, inclusiv seara (cate 10 minute), …un fel de meditatie, ca sa dormi mai bine.

Dimineata, cand sunt singura acasa, dupa ce o las pe fii-mea la scoala, mi se pare momentul ideal…in felul acesta ma bucur de un boost de energie atat de necesar pe tot parcursul zilei. Iar pe langa energie, imi da un sentiment de liniste si calm interior. De asta am si pus poza cu rasaritul. Am prins rasaritul asta in august si poza e facuta de mine, nu are niciun filtru. Imi amintesc perfect sentimentul interior de liniste si bucurie pe care mi-l dadea soarele cand se inalta din mare. Sentimentul ala de a avea o sansa noua in fiecare zi. Cam asta e starea pe care mi-o da fiecare sedinta de yoga…

P.S. 1 Eu folosesc aplicatia Daily Yoga, care costa cam 60 euro/ AN. Dar se pot prinde si oferte mai ieftine.

P.S. 2 Cumatra mea face de 1 an yoga (acasa, dupa aceeasi aplicatie) , in mod regulat…zici ca e trasa prin inel 🙂 .

P.S. 3 Coincidenta sau nu, am fumat maxim 4 tigari pe zi, in ultimele zile.

20180825_062937


Nu sunt perfecta

…nici nu vreau, nici nu pot!

Iar acest post nu este despre Vocea Romaniei 🙂

In zilele noastre, sa existi doar, e o povara. Daca nu esti perfect, sau cel putin nu mori incercand sa fii, atunci nu existi.

Cum sa indraznesti sa mai mergi pana la piata daca n-ai ultimul model de telefon? Cum sa iti permiti sa deschizi gura daca nu tasneste acidul din buze? Cum sa mai iesi pe strada daca nu porti XS? Daramite sa o dai in bara cu ceva, sa esuezi in viata profesionala, sa dai faliment, sa ai vreun credit neplatit, sau, vai!…sa divortezi! Sau sa nu intre copilu’ la facultate! In fiecare zi pandim ocazii sa ne bucuram parca de “nenorocul” altuia.

Nu e o noutate ca suntem judecati si masurati din priviri, etichetati, condamnati si marginalizati mai repede si cu mai multa usurinta decat o samanta sparta-n dinti.

Nu ni se mai ingaduie sa gresim. Toti sunt cu ochii pe noi si vaneaza momentul ala cand o dam in bara ca sa “aplaude” la scena deschisa.

Weekendul trecut, la o cantare, mi s-a intamplat o chestie foarte ciudata. La sfarsitul programului, am iesit din ton. N-am falsat, am iesit cu totul din ton! Nu stiu ce s-a intamplat, nu am mai patit-o niciodata. Pur si simplu, dintr-o data, n-am mai auzit nimic. Nici pe mine, nici band-ul, nici nimic. Parca intrasem intr-o bula de unde nu iesea si nu intra nimic.

Oboseala, stres, presiune, cine stie? Buba mare n-a fost ca s-a intamplat treaba asta, ci reactia celor din jur…”muzicieni” de mare valoare care parca ranjeau ca hienele la prada. Serios??? Nu vreti sa ma si linsati, eventual? Primul instinct a fost sa le zic ceva de dulce pentru toti decedatii din familiile lor, dar stiam ca asta nu va rezolva nimic. Cu putin noroc, nu ii mai vad niciodata in viata mea…

Da, nene, se intampla sa o mai dai in bara, se intampla sa mai rada unii de tine, dar nu momentul ala te defineste. Oricine greseste, oricine are un moment prost. Conteaza doar sa te scuturi, sa o iei de la inceput si sa iti vezi de treaba ta. Daca ar fi fost sa ma iau dupa toti haterii (a.k.a. oameni care si-au dorit sa faca ceva in viata si nu au reusit probabil ca n-au avut destul curaj sa incerce si isi varsa frustrarile pe cei care chiar o fac si care isi asuma riscurile aferente), azi nu mai eram in competitie la Vocea Romaniei.

Si iar imi aduc aminte de vorbele lui Rocky… nu e vorba de cat de tare lovesti, ci de cat de mult poti sa incasezi si sa mergi mai departe..

20180918_080616


Romanitza 3.0

IMG_20180126_095156_026

Mi-a fost foarte greu sa cresc intr-o societate unde niciodata nu m-am incadrat. Mereu am fost aia “mai plinuta”. Mai plinuta decat cine?

Imi aduc aminte, in urma cu 7 ani aproape, am participat la un casting mega important. Am trecut toate etapale, dupa care mi s-a spus ca trebuie sa slabesc 15-20 de kg si batem palma. 20 kg in 2 luni. Abia nascusem de 6-7 luni, si inca nu revenisem la formele initiale. Am luptat cu mine 2 luni ca la armata si am slabit 17 kg. Disperarea din mine pentru a obtine acel job m-a facut sa apelez inclusiv la niste pastile nenorocite care iti taiau apetitul.

Am ajuns skinny la ultimul pas din cadrul castingului…si ghici ce? Tot n-am luat. Pentru ca in loc sa ma concentrez pe ceea ce trebuia sa fac ca sa trec probele, m-am axat doar sa slabesc. Momentul acela a reprezentat primul wake-up call ca imaginea nu este totul si ceea ce stii sa faci si sa stii cum s-o faci e mult mai important. Mi-au mai trebuit inca ceva ani ca sa inteleg ca nu o silueta trasa prin inel imi va aduce multumirea de sine si satisfactia profesionala.

Parisul si cei peste 5 ani petrecuti in Orasul Luminilor, mi-au luminat cu adevarat mintile si am inceput sa ma concetrez pe ceea ce voiam sa fac cu adevarat. Faptul ca mi-am luat licenta in Teatru la Paris a constituit o mare piatra de temelia in constructia increderii de sine. Cand am lansat blogul prima data, nu ma impiedicau cateva kg in plus sa scriu. Iar cand am inceput sa cant la Paris cu prima mea trupa de rock, nu a contat nicio secunda ca purtam 44 la blugi! Da, a contat ca oboseam si aveam nevoie de o forma fizica mai buna. Si atunci m-am hotarat ca trebuie sa fiu bine si energica, necontand ce arata cantaraul.
Intr-adevar, am slabit cateva kg ca sa pot sustine un concert de 2h45!!! Da, live 2h45! Pentru asta ai nevoie de forma fizica. Sa sari ca nebunu’, sa canti, sa dansezi si sa dai din cap!

Apoi a inceput minunata aventura in inima comunitatii romanesti de la Paris. De peste doi ani, ma hranesc cu acest vibe pozitiv pe care l-am simtit prin toti porii mei, saptamana de saptamana. Ambianta pe care am reusit toti sa o cream in cadrul evenimentelor noastre a fost mereu superioara superficialitatii cu care priveam lucrurile inainte. De ce? Pentru ca zi de zi ma concentram sa invat, sa exersez, sa-mi pun creativitatea la bataie pentru noi programe, noi show-uri. M-am axat pe ce fac, nu pe cate kg am! Si am reusit pentru prima data sa fac din asta o meserie, un mod de a-mi castiga existenta!

Da, conteaza sa fii sanatos, sa poti sa-ti atingi scopurile, sa fii rezistent, dar fara sa te compari cu altii. Frumusetea noastra consta in faptul ca suntem diferiti! Si cand ajungi sa accepti cine esti si ceea ce esti, cand esti recunoscator pentru ceea ce ai si iti productivizezi la maxim potentialul, mizand pe ceea ce faci, si s-o faci bine, atunci reusesti cu adevarat sa fii implinit!

Fii original. Indrazneste sa fii diferit. Ai curajul sa fii TU!


De ce este greu sa pui punct.

fullstop

Probabil ca punctul culminant al unei relatii este chiar cel final. Dar cand stii cand e momentul sa pui punct? Cand renunti la lupta? Cand accepti esecul relatiei? Cand decizi sa pui punct si s-o iei de la capat?

Cu siguranta numai in romanele de altadata oamenii mureau din dragoste, in viata de zi cu zi se scutura si merg mai departe. Mentalitatile si preconceptiile s-au adaptat societatii de consum in care traim, o societate care a devenit atat de permisiva incat aruncam oamenii la fel ca pe un produs expirat, un ambalaj gol sau o haina iesita din trend. Cateodata o facem si pentru simplul fapt ca nu mai avem loc in dulap si trebuie sa alegem ce pastram si ce aruncam.

Sa schimbi partenerii ca pe sosete sau sa iti pui pirostriile de 3 ori in cap nu mai reprezinta motiv de discriminare, dimpotriva, un barbat care schimba neveste si jongleaza cu amante e un smecher, iar femeia care “are curaj” si divorteaza e puternica si independenta, potrivit tiparului noului secol.

Dar apoi ne intrebam de ce ajungem din ce in ce mai mult sa umplem cabinetele de terapie!

De ce punem capat relatiilor? De ce divortam daca la un moment dat am spus da pana cand moartea ne va desparti? De ce nu mai facem eforturi sa reparam in loc sa cumparam alt produs nou?

Pentru ca ne permitem! Pentru ca noua cultura propavaduita si implementata sub toate formele de propaganda moderna (muzica, cinematografie, literatura, bloguri, campanii), ne determina sa gandim ca viata e scurta si trebuie s-o traim la maxim, si daca nu merge…”hai, ramai cu ma-ta”!!!

Si da, asa e! Viata se poate sfarsi oricand, doborat fiind de o caramida cazuta in cap de pe vreun bloc cu bulina. Si vrei sa traiesti viata la maxim asa cum suntem bombardati zilnic cu clipuri motivationale si speakeri care ne indeamna sa privim viata cu pozitivism. Dar in viata reala, deciziile sunt foarte greu de luat, si cu cat exista mai multi factori si paranteze in ecuatie, cu atat ne ia mai mult timp sa luam decizia corecta!

Da-i timpului timp!

Raspunsul e mereu in tine. E greu sa inveti sa intelegi vocea aia interioara care cateodata, desi striga la tine ca sergentul la cadeti, tu nu ii intelegi limbajul, oricat de tare si agresiv ar striga! Da-ti timp sa inveti limba, asa cum a-i acorda timp sa inveti o limba straina. Cel mai dificil este atunci cand incepi sa inveti, dar nu vrei sa auzi.  Esti setat pe ceea ce ar trebui sa vrei si nu vrei sa recunosti ceea ce vrei cu adevarat. Da-ti timp din nou! Fii sigur ca ceea ce crezi ca vrei este ceea ceea ce vrei cu adevarat! Nu poti sa stii daca iti place un fel de mancare pana nu il gusti. Da-ti timp, prepara-l si condimenteaza-l dupa gustul tau, si abia apoi decide-te daca iti place sau nu. Dar daca nici atunci nu iti place, nu are rost sa repeti reteta la nesfarsit, daca ai ingrediente sa faci si altceva!

Desi aproape toata viata mea s-a bazat pe celebrul dicton “totul se intampla cu un scop”, acuma incep sa imi dezvolt viziunile si sa imi dau seama ca nu e niciodata totul alb sau negru. Omul extremelor care eram odata incepe sa prinda un alt contur, odata cu schimbarile survenite in viata mea si imi dau seama ca uneori, da, exista peste 50 de nuante de gri. Si daca uneori ne raportam parerile la ceea ce se intampla unora si altora, judecand fara mila, barfind si condamnand, alte dati, constientizam involuntar ca totul e relativ!

Si ca sa va dau un exemplu clar…fiti sinceri si recunoasteti de cate ori nu gandim asa: daca Marieta e prietena noastra si si-a lasat barbatul dupa ce a aflat ca a inselat-o, o felicitam si o sustinem ca nu s-a lasat calcata in picioare si suntem alaturi de ea si o incurajam sa iasa la intalniri. Daca o “marieta” de la etajul 4 si-a parasit barbatul si se vede cu alti o barbati, e o curva si o proasta ca si-a lasat barbatul, chiar daca el mai calca stramba din cand in cand, pai cum? Toti fac la fel, doar e barbat si el! Dar ea trebuia sa inteleaga si sa-si vada de casa ei si eventual sa se prefaca in continuare ca totul e roz si frumos!

Vom privi mereu lucrurile din perspectiva care ne convine, dar uneori aceasta alegere se numeste negare a realitatii.

Un lucru e cert: nimic nu e sigur!

De aceea, devine tot mai greu sa pui punct; deocamdata eu pun punct si virgula pentru ca totul e relativ!

 


Ce trebuie sa stii la 30 ani!

20170705_111911

Primul selfie la 30 ani si 2 zile!

Ce am invatat eu pana la #30ani (intr-o ordine absolut aleatorie)

1. Sa ma doara-n p#l@! 

Da! Sa ma doara fix in flocul drept, pe care nu il am, de ce cred altii, atata timp cat eu sunt cu constiinta impacata!

2. Urmeaza-ti instinctul! 

Nimeni nu stie mai bine decat… mine! Nimeni nu imi sterge noaptea lacrimile care ma ineaca si nimeni nu stie ce imi face inima sa tresara! (Ma rog, aproape nimeni, sunt persoane care stiu si cand ma cac, la propriu). Go with the flow!

3. Accepta cine esti!

Da, sa accept cine sunt si sa nu mai incerc sa ma schimb in functie de ceilalti. Da, vb cu p#l@ cateodata si ma f#t in gura unora! Si imi place sa beau un pahar in plus atunci cand ma simt bine si sa dau din mine toate prostiile pe care mi le debiteaza piticii din creierii mei! Asta nu inseamna ca atunci cand vorbesc cu ministri sau ambasadori ii salut cu “ce faci, co@ie”.

4. Iubeste-te pe tine insuti!

Daca nu ma iubesc eu, nu ma iubeste nimeni! Imi iubesc pielea maslinie care-mi acopera coapsele voluptoase, soldurile apetisante si pantecele magice care au dat viata! Si ochii mei verzi care lumineaza orice intuneric!
Imi iubesc pometii inalti care ies in evidenta atunci cand ma hlizesc ca toanta la te-miri-ce! Imi iubesc pieptul rotund si stralucitor, nerabdator sa iasa din balconette.

5. Iarta!

Nimic nu o sa mi aduca linistea atata timp cat sufletul meu urla de ranchiuna! La ce bun? Ce castig? Peace and love, ma’friends! Asta e secretul… Nu judeca, iarta si mergi mai departe! Niciodata nu o sa-ti iei zborul daca inima atarna de greutate amara!

6. Omul sfinteste… lucrul!
Pot sa port o rochie de 20 euro si sa ma simt de milioane. Pot sa am pantofi de 15 euro si sa ma inalte mai mult decat unii de 150. Iar in geanta mea de 30 euro pot sa car mai multi bani decat intr-un plic fitos de la Chanel.

7. Ia doar cat ai nevoie!

Sa cumpar mancare atat cat stiu ca o sa consum, sa nu fiu nevoita sa arunc. Sa plec in vacanta doar atata timp cat pot sa imi fac toate poftele in fiecare zi. Sa nu adun oameni in jurul meu doar ca sa nu ma cred singura.

8. Bucura-te de micile placeri!

Asta am invatat demult, ca intotdeauna o bagheta si o bucata de branza, savurate pe malul Senei (acompaniata sau nu), va fi de o mie de ori mai delicios decat o cina cu stele verzi, pardon, Michelin, pe pereti.

9. Copiii iti dau putere!

Am devenit mama la nici 23 de ani. Habar nu aveam pe ce lume sunt. Nici nu am fost sigura in timpul sarcinii daca era momentul potrivit pentru asa ceva. Insa, in cele mai dificile momente din viata, doar dragostea neconditionata a copilului meu a reusit sa ma impinga de la spate si sa-mi dea putere sa merg mai departe. Pentru toti ceilalti din viata mea pot fi inlocuita, mama poate sa aiba alti copii, bunica are alti nepoti, sotul poate sa isi ia o alta nevasta, dar fata mea va avea doar o singura mama!

10. Totul se intampla cu un scop!

Poti sa te dai si-n cur si-n cap, dar daca iti e scris sa se intample, se intampla! Nimic nu e intamplator, si fiecare are rolul sau in viata. Nimeni nu intra din greseala in viata noastra, oricat de spurcat ar fi. Lasa-l sa isi faca rolul, iar tu invata lectia! Tot raul spre bine, cum zice mamaie! Chiar si cele mai nefaste intamplari se dovedesc a fi intr-o zi doar termeni ai unei ecuatii mai mari. N-are sens sa incep cu exemplele cliseice gen Oprah, care a fost data afara din televiziune si asa mai departe…

11. Iubirea pe paine e cel mai bun mic dejun…si pranz…si cina!                          

Din pacate, oamenii devin din ce in mai materialisti. Confundam fericirea cu bunastarea. Insa nimic pe lumea asta nu iti poate aduce sufletul la exaltare decat momentul ala, cand el/ea (ei, dupa caz 🙂 ) pune mana pe tine ca pe aur si te adulmeca ca pe cel mai scump vin, te savureaza ca pe cel mai rar caviar si parca te mesteca fara incetare, fara sa te inghita, numai ca sa iti simta gustul cat mai mult…

12. Urmeaza-ti visele!    

Acuma daca visezi sa ajungi pe luna si tu ai trecut de prima tinerete, ma indoiesc ca mai ajungi pe luna (poate doar sa te lansezi din Amsterdam), dar daca visul tau e pamantean, nu renunta! Munceste pana ti se taie picioarele si pana iti cad mainile, da din coate pana iti faci loc in fata! Visurile se implinesc atunci cand te astepti mai putin!

13. Viata e scurta, traieste clipa!          

Nu ramane blocat acolo unde simti ca te sufoci! Nu face sacrificii nefondate doar de dragul de a fi in rand cu lumea! Ia atitudine, ridica capul din pamant, fi stapanul vietii tale! Traieste cu urechile inchise si cu zambetul larg deschis!

Aleluia!


Fara mine viata e pustiu – partea a 2-a

FB_IMG_1498552406170Probabil cel mai mare demon interior cu care ne confruntam este frica de a iesi din zona de confort. Chiar daca vedem ca soarele straluceste mai puternic pe cealalta parte a insulei, ne e teama sa traversam padurea pentru a descoperi plaja insorita!

In 2015, aveam o situatie financiara stabila, un job bine platit cu destul de multe avantaje, nu simteam grija zilei de maine, aveam familia aproape, un apartament dragut, mai mult decat confortabil si o viata…linistita. Muzica era pierduta din nou in negura viselor apuse. In cateva luni, eram deja hotarata sa trec examenul de patisier. Da, inca o data renuntam la visurile mele. Ei, si uite ca oricat ai incerca sa fugi de soarta, ea te prinde din urma!

Destinul a facut ca patiseria unde lucram sa aiba probleme economice si sa fie nevoita sa renunte la mine (eram singurul angajat care nu facea parte din familie, deci evident, am fost prima restructurata).

Tot universul meu s-a prabusit! Toata stabilitatea mea financiara si emotionala se ducea pe apa sambetei. Somajul era undeva la 60% din salariu, iar toate avantajele materiale dispareau dintr-odata. Da, am disperat un pic! Recunosc! Nu stiam incotro s-o apuc. Dar aveam o voce in mine care imi spunea ca o sa fie bine! Imi spunea ca totul se intampla cu un scop si nimic nu e intamplator. Imi spunea sa am rabdare si sa am credinta ca toate se vor aranja! Era doar pasul care ma elibera din zona de confort!

Cum nu avusesem o vacanta adevarata cu familia de prin 2011, toate economiile si salariile compensatorii le-am dat pe o super vacanta in mijlocul verii. Direct Coasta de Azur, baby. Din Saint Tropez pana la Monte Carlo si apoi Costa Brava pe tarmurile spaniole. Uite-asa!

Da, in septembrie, m-a cam prins toamna ca pe greierele ala de a cantat toata vara, dar cu cateva ore de babysitting am reusit sa-mi rotunjesc veniturile si dracu’ n-a mai fost asa de negru.

Am avut rabdare si oameni in jurul meu care m-au reorientat pe calea mea, de care ma indepartasem. Stand acasa destul de mult, m-am apucat de cantat. Mi-am luat un difuzor, un microfon cu fir… si am inceput sa cant. Folclor. Romanesc. Da! De la Pink Floyd la Maria Tanase! Cumva, muzica asta autentica ma alina. Si ma ungea asa pe inima, parca imi umplea toate golurile si imi mangaia sufletul.

Si tot scalambaindu-ma in fata apropiatilor, m-am trezit ca o sa cant la un botez. Bine, recunosc…m-am “propus”. Si aici voiam sa ajung. Daca nu te propui, nimeni nu o sa vina sa te ia de mana si nici din cer nu o sa pice pleasca. Asa cum m-am propus la botez, m-am propus si in alte parti si dintr-una, intr-alta am ajuns cateva luni mai tarziu sa fac ditamai show-ul de revelion la cea mai smechera sala romaneasca de receptii din regiunea pariziana! Iar de atunci, toate s-au tinut lant! Jumatate de an mai tarziu, avusesem deja concert pe scena teatrului romanesc de la Paris si lansasem primul meu single dedicat romanilor de peste hotare, lansare care a umplut restaurantul romanesc ce imi deschisese portile catre cea mai frumoasa si fructuoasa colaborare la care nici nu visasem ca se poate dezvolta intr-un timp atat de scurt. Da, au fost oameni care au crezut in mine, mai mult decat credeam eu. Care m-au ridicat si care m-au sustinut, care nu m-au imbatat cu apa rece si care au stiut sa-mi recunoasca valoarea, dar si sa-mi spuna cand gresesc. Oameni care m-au impins de la spate chiar si atunci cand nu puteam sa ma tin pe picioare (la propriu si figurat). Oameni care mi-au dat putere chiar si in cele mai negre momente si care nu m-au lasat sa cad atunci cand viata mea personala era un haos. Oameni fara de care nu as fi fost unde sunt astazi! Acesti oameni care mi-au devenit o a doua familie, care mi-au oferit un umar sa plang si apoi m-au scuturat sa imi revin.

Mi-am luat energia de la publicul meu si le-am transmis inapoi tot ce am avut mai bun si mai pozitiv. Publicul a fost mereu pe locul 1 si am incercat de fiecare data sa le ofer un gram de inspiratie, o alinare, un cantec, un vers… Redescoperirea repertoriului romanesc a insemnat regasirea si inflorirea mea ca artist! Asa am reusit sa fac pace si cu Romania, pe care eram foarte suparata. Cu siguranta nu merit titlul de “patrioata anului”, dar cunoscand din ce in ce mai mult comunitatea romanilor, am realizat ca toti, chiar daca recunoastem sau nu, traim o drama colectiva. Oricat ne-am adapta si oricat ne-am integra in alta societate, nevoia de traditii ramane constanta. Nu putem sa ne renegam radacinile. Suntem ceea suntem pentru ca suntem romani. Iar atunci cand ne regasim sub acelasi acoperis, simtim apartenenta la trib, care cred eu, e una din nevoile primordiale ale omului. Cand incingem o hora, cand ne prindem de mana si cantam impreuna, suntem un singur glas, o singura voce si inimile noastre bat la unison. De multe ori, sunt in mijlocul lor si emotia e atat de mare incat nu pot sa-mi stapanesc lacrimile. Atat de intens! Da!

Pentru mine, asta inseamna succes!

Si fara acest schimb de emotie pura nu stiu daca as mai putea trai. Ma alimentez din dorul lor, ma hranesc cu bucuria lor si imi potolesc setea de viata cand ii vad fericiti!

De mama, de tata, de copii, de frati si surori, de dragoste si iubiri pierdute, de bucurie si necaz, muzica romaneasca are o valoare inestimabila prin simplitatea versurilor puse pe acorduri unicate.

Nu a fost mereu usor, drumul e plin de hiene deghizate in caprioare… dar si eu am pielea batatorita. E greu sa ma patrunda coltii fiarelor! Am fost muscata de vipera…de aici incolo, intepaturile de tantari nici nu le mai simt!

M-am gandit sa ma intorc in Romania… dar oare voi gasi dorul sa-l alin?