Tag Archives: Vocea Romaniei

Credință. Curaj. Cântec

…sau cum nu o iau razna de fiecare data cand simt ca mi se taie craca de sub picioare?

Cu siguranta, tot omul trece prin momentele alea cand simte ca se prabuseste totul in jurul lui. Cand vine una, vine si a doua, si a treia si uite asa vin toate, ale dracu’;)

Da, sunt situatii din alea cand ti se pare ca gata, ai ajuns la capat. La capatul solutiilor, la capatul puterii, la capatul rabdarii. Si iti vine sa te pui in cur in mijlocul casei, in mijlocul strazii, doar sa iti proptesti capul in maini si sa stai…sa stai asa a paguba, asteptand o minune, sau asteptand o solutie de pomana.

Am o veste…minunile nu cad din cer, iar solutiile la problemele tale doar tu le poti gasi. Dar acuma, depinde daca stii unde sa cauti..ca daca mergi la brutarie sa cumperi cauciucuri…ma indoiesc ca o sa gasesti.

Ma lovesc de obstacole in fiecare zi. De cand ma trezesc si pana inchid ochii, am o mie si una de ganduri, responsabilitati, presiuni, probleme financiare, probleme cu oamenii, oh, da cate nu sunt…Panica si anxietatea incearca sa-si bage coada si la mine de fiecare data…si atunci imi iau un moment, ma asez si vorbesc cu mine. Da, eu cu mine. Si imi aduc aminte singura ca intr-un fel sau altul totul are o rezolvare.

Aici intervine credinta. Pentru mine credinta consta in niste valori si principii. Credinta mea nu se masoara in de cate ori merg la biserica, de cate ori pup icoane sau de cate ori tin post. Sau daca am spalat duminica seara :). Credinta mea se masoara in niste crezuri. Cred ca tot ce faci ti se intoarce inapoi…inzecit. Bun sau rau. Si cred in bine. Cred ca totul se intampla cu un scop. Pot sa ma dau in c#r si-n cap, daca ceva e pentru mine, va fi, daca nu, nu. Cred ca linistea sufleteasca e primordiala unei existente fericite, de aceea incerc sa fiu cat pot de corecta, astfel incat, seara cand ma pun in pat, constiinta mea sa fie impacata. Cred ca niciodata nu mi se da mai mult decat pot sa duc. Si cred ca toate greutatile si necazurile mi sunt date tocmai cu scopul de a deveni mai puternica. Din orice mi se intampla rau, gasesc o parte buna! Tragedia vietii mele a fost moartea lu’ tataie. Nimic nu m-a zdruncinat mai tare decat disparitia lui. Dar inclusiv treaba asta a adus ceva bun… a reunit familia din nou, ca nu mai vorbea nimeni cu nimeni de ani buni. Cumva toti ne-am pus diferentele la o parte si am luat-o de la capat!

Si da, cred intr-o energie superioara noua care oranduieste vietile noastre…

Curaj. Curaj gaina ca te tai :). Dupa ce stau de vorba cu mine si imi asez gandurile si imi reamintesc ca voi gasi o solutie, atunci trebuie sa-mi gasesc si curajul sa merg inainte. Acest curaj este de fapt vointa si dorinta de a iesi din zona de confort. Fiecare etapa pe care o parcurgi la un moment dat se transforma in zona de confort pentru ca te obisnuiesti cu ea. Inainte sa-mi castig existenta din cantec, tot ce voiam era o scena unde sa cant. Am gasit carciuma la Paris si am cantat. Era bine, castigam bani, eram ceruta, dar exista un nivel limitat a ceea ce puteam sa fac. Cantam cu doi instrumentisti. Atat. Am avut curaj sa vin in Romania si apoi sa ma alatur unei formatii mari (6 instrumente) si am trecut de la public de 100 de pers, la public de 300-400 de persoane. Apoi am avut curaj sa merg la Vocea Romaniei, unde publicul era de 2 milioane de persoane. Iar acum am avut curajul sa-mi initiez proiectul meu personal (fie vorba-ntre noi, imi cam mananca ficatii:)) ). Cea mai mare dovada de curaj am dat-o in momentul in csre m-am apucat de scris si mi-am pus sufletul pe hartie. Fiindca nu e usor sa scrii despre lucrurile care te-au marcat. Dar asta inseamna curaj si asumare. Si cu astea, vine eliberarea sufletului.

Iar cand iti e mai greu, atunci trebuie sa ai curaj sa mergi mai departe. Curaj sa crezi in tine, chiar si atunci cand n-o face nimeni. Curaj sa te ridici cand ai cazut de sus. Curaj sa speri in lumina cand te afli in intuneric. Curaj sa te uiti in oglinda si sa-ti asumi cine esti.

In cazul meu e cantec. Pentru ca asta imi place sa fac, pentru ca asta ma face sa vibrez. Sa simt ca traiesc. Si pentru ca e remediu la orice. In cazul tau poate sa fie pictura sau gatit sau pescuit sau orice. Orice s-ar intampla, daca ma urc pe scena ma vindec de orice! 🙂 Cantecul e hrana sufletului meu. Iar eu cant cu sufletul. Pentru mine, muzica a fost o salvare. In momentul cand am terminat facultatea de teatru la Paris, m-am angajat imediat. In brutarie (boulangerie). Era o munca buna, o munca cinstita, bine platita, dar…nu era munca pe care mi-o doream eu. Terminasem Regie la Bucuresti, terminasem teatru la Paris si eu vindeam croissante cu 0.95€. Da, ma simteam frustrata…recunosc. Intamplarea a facut sa ma alatur unei trupe. Un tribute band Pink Floyd. Aproape 2 ani a tinut aventura asta. Aveam repetitii lunea si miercurea seara, negresit. In 2 ani am avut vreo 5 cantari toate:))) si doar una platita:))), dar cred ca repetitiile in sine erau hrana mea. Cantam, cantam de 2 ori pe saptamana cu un band…era evadarea mea din cotidian.

Dupa 2 ani, s-au aranjat lucrurile… am ramas fara munca, dar am avut credinta ca totul se intampla cu un scop, am avut curajul sa merg sa cant la carciuma pentru romani…si am avut cantecul.

Suntem in 2020, mai am putin si scot un album, scris si produs de mine, am proiectul meu, businessul meu, am cantari in cele mai exclusiviste locatii din tara si sunt invitata la cele mai de top posturi de televiziune.

Da, am zile cand imi numar tigarile din pachet sa-mi ajunga pana a doua zi, dar stiu sigur ca vine si ziua cand dau cu cardu’ fara sa fac socoteala cat mi-a ramas pe el. Probleme se ivesc mereu, lucrez cu oamenii, oamenii sunt dificili. Ba ai trupa si n-ai cantari, ba ai cantari si n-ai trupa. Iar clientii…alt subiect:)). Ca dracu’n gătej, vorba lu’ mamaie. Adica pe de-a-ndoaselea :)).

Dar cumva, am mereu credinta ca toate se aranjeaza. Nu ca-mi pica solutiile din cer. Ci pentru ca o sa-mi pastrez calmul si astfel o sa am intelepciunea sa gasesc eu solutii la toate.

 

 


Light. Filter. Action!

Am tot stat sa ma gandesc cum sa abordez subiectul asta cu infatisarea, cu schimbarea brusca de imagine, cu toata presiunea asta din social media despre cum sa aratam.

In primul rand sunt femeie. Apoi sunt mama de fata, asa ca ingrijorarea mea despre tot ce se intampla in era noastra creste pe zi ce trece. Subiectul asta e destul de sensibil si interpretabil. Cum o dai, oricum nu e bine.

Ma uitam acum o juma’ de ora la in video cu o tipa care joaca in Love Island, la ei acolo, in Anglia. Si desi parea destul de brainless la prima vedere, ceva m-a facut sa o ascult pana la capat. Ma rog, joaca in Insula Cordelii, nu da pe dinafara de istetime. Dar era sincera, macar. Tipa arata… standard. Barbie like. Cu tate, cu buze, cu pometi, cu nas modelat…pana si urechile si le modelase. Povestea ca inainte de operatii nu o baga nimeni in seama si se simtea urata si marginalizata din cauza asta. Cum, necum, s-a operat, s-a apucat de despuiat la bara, au urmat si alte operatii pana s-a facut “blana”. Dar ce credeti… in loc sa se simta bine in pielea ei, acum se simte stigmatizata fiindca lumea o considera fake. Aceeasi lipsa de incredere din alte complexe. Si era toata derutata ca nu intelege ce vrea lumea.

Si m-a pus pe ganduri ca de mult voiam sa scriu treaba asta si nu stiam de unde s-o apuc si din ce punct de vedere s-o scriu.

Fata asta se plangea ca.. daca esti naturala, esti neingrijita si urata. Daca te operezi, esti plastic si fake. Cred si eu ca daca o dai dintr-o extrema in alta, bine nu ti e. Daca azi ai 100 de kg si tu slabesti 40kg in 2 luni ca ti-ai taiat stomacul  nu cred ca e ok, nici pentru psihic, nici pt fizic. Eu una as suferi de sindromul impostorului. Pentru ca nu obtii treaba aia prin munca ta (poate doar munca de a strange banii). Pentru ca nu as avea satisfactia ca am putut eu. Mie mi-au trebuit ani de zile sa ajung sa mi stabilizez o greutate normala. Si abia acum ma simt bine in pielea mea pt ca stiu cat muncesc pt asta si cata disciplina mi-am impus. Imi amintesc ca inainte de nunta am slabit 22kg in 2 luni jumate, pe cale nenaturala. Cu celebra capsula de slabit care inhiba pofta de mancare…si chiar dc ajunsesem mai slaba decat sunt acum, tot nasol ma vedeam. Obtinusem ceva fara… merit.

Nu sunt impotriva operatiilor estetice, de corectie. Daca ai o problema care nu se poate rezolva altfel, gen urechi clapauge…da, fa-o, ca n ai cum tu sa ti le lipesti cu superglue. Daca n-ai tate, corecteaza-le in limita bunului simt. Daca ai doua firicele de buze pe care nici cu ruj nu poti sa te dai, pune acolo ceva, da nu-ti fa bot de rata, sau nasu’…da, mah…ai nasu’ stramb, incoroiat, ditamai umflatura, fa-l, nu zice nimeni nu…nu sunt absurda, repet. Ah, si nu vreau sa intru in subiectul genelor si sprancenelor ca e ca si cand as calca pe bec. Sunt atat de rare sprancenele bine facute (tatuate)…iar de gene…ce sa zic…am fost tentata si mi-am pus acum vreo 3 ani, cred…si am ramas fara genele mele:)) abia au crescut. De ce m-as automutila? Da, imi pun si eu gene…din alea fir cu fir de unica folosinta cu lipici care se ia cu Bioderma sau cu Nivea si care nu cad odata cu genele mele. Dar raman la un aspect natural. Cand vad genele alea dese, negre, 100D, parca sunt matura femeii de serviciu din generala!

Si da, sunt foarte de acord cu operatiile dupa o anumita varsta cand mai cade un pomete, cand se mai lasa o falca. Si daca iti permiti retusuri, go for it. Dar de aici si pana a-ti schimba total infatisarea e drum lung. Te uiti in oglinda si nu mai esti tu. Si fara sa vrei, o faci din ce in ce mai des, din ce in ce mai exagerat si ajungi sa arati ca un mic monstru caruia mai are un pic si ii explodeaza fata! Ce e sexi si frumos in asta???

Mai grav decat asta mi se pare photoshopul. Hai, pe alea plastifiate din cutit le mai inteleg, asa sunt cat de cat si in viata reala. Dar cand tu stai sa ti pui fata in faceapp, iti lungesti picioarele, iti decupezi talia, si cate si mai cate…e peste puterea mea de intelegere. Ce simti cand iei mii de like-uri pe o facatura? Cum te mai uiti in oglinda fara sa o spargi? Unde mai e increderea aia in forte proprii? N-am nimic impotriva, un filtru, o lumina, e normal, toti ne cautam perspectiva cea mai buna. E firesc. Ne pozam din cel misto unghi. Dar am fost socata sa vad ca fii-mea si-a pus la wapp o poza atat de filtrata…cu ochi mari si albastri (ea ii are caprui), cu filtre din alea de nici nu mai seamana cu ea. Sa ma ia capu’. Si incerc sa i explic in fiecare zi cat e de frumoasa, dar fara sa vreau, e expusa la trendul asta idiot, oricat o feresc eu. Da, mai am o problema mare cu alea care isi pun lentile colorate. Poate sunt eu absurda, dar ma ia cu dureri de cap cand vad lentile de contact colorate. Si clar la mine nu vine din vreo frustrare, ca am niste ochi verzi superbi:)))), asa ca nu sunt ca vulpea care n-ajunge la struguri.

20200126_223457

 

Si cu toate astea… “audienta” tot sufera de boala copiiilor…ba esti fake si plastic, ba esti troala urata. Si asa ajung iar la echilibru. Pentru mine echilibru e sa ma folosesc de un machiaj misto care imi pune in valoare ce cred ca eu ca am mai frumos, un ochi scos in evidenta, o buza frumos conturata, un corector care mai ascunde un rid, un cosulet rebel, o cearcana, o lumina buna si un unghi potrivit. Imi aleg perspectiva. Si cu toate astea am postat zeci de poze si video uri in care sunt nemachiata, total naturala, fara sa imi pese. Pentru ca nu mi e rusine cu mine nici nemachiata. Pai dimineata daca ma trezesc langa unu’, ce fac? Sa nu ma mai recunoasca?:)))

20191231_093542

Echilibru. Si firesc. Dar stii cat de greu e sa iti mentii echilibrul si sa ramai firesc? Probabil tuturor ne e teama de banalitate, insa echilibrul nu e banal, daca ar fi, nu ar mai fi atat de greu, iar sa fii autentic in 2020 a devenit o raritate!

Astept parerile voastre!

Before & After Makeup by Diana Ionescu, the beauty maker!

 

 


(R)Evolutia mea! 30 zile fara zahar.

Am primit multe mesaje in care sunt intrebata ce am facut de am slabit, cum rezist fara zahar, cum de ma duc asa des la sala…etc.

Sa facem o recapitulare rapida. De cativa ani mi-am dat seama ca un corp sanatos isi are bazele intr-o minte sanatoasa. Asa ca motivatia constructiva este cea care m-a determinat sa traiesc mai echilibrat. Acum 4 ani (este al 4-lea an cand fac treaba cu #30zilefarazahar), am realizat ca am o problema cu zaharul. La modul ca cel putin 2 mese din zi erau inlocuite cu ceva dulce. Apoi, refularea emotionala in zahar. Orice problema, orice suparare, era “rezolvata’ prin ingerarea de cantitati mari de zahar. Lipsa energiei si frustrarea de a cadea mereu in ispita au primat in fata efectelor fizice precum kg in plus, balonare si digestie proasta. Asa ca m-am autoprovocat si am zis ca trebuie sa tai raul de la radacina. Timp de 30 zile am scos zaharul complet din alimentatie (in primul an nu am mancat nici macar fructe, deloc).

Primul an a fost greu, foarte greu, in 3 zile ma tavaleam pe jos in sevraj, aproape la propriu! Dar am facut totul public, scriind despre aceasta experienta pe facebook, si de rusine de a parea “a quitter”, am dus-o pana la capat.       Efectele? Vreo 3 kg in minus, o digestie buna si fara balonare, dar cel mai important, castigasem lupta cu mine si cu ispita. Am reusit sa duc la capat ceea ce imi propusesem. Pe termen lung: dulcele a devenit doar o placere ocazionala pe care l-am savurat de pofta, nu de nevoie.

2020 e al 4 lea an consecutiv. Acum imi este foarte usor. Am invatat lucrurile care ma ajuta.

●mic dejun bogat in proteina- daca mananc oua de dimineata, fie ele omleta, fierte sau chiar ochi, iaurt grecesc cu tot felul de seminte/nuci, terci de ovaz sau o banana cu unt de arahide, imi tin de foame foarte mult, am si energie la sala si cel putin 3-4 ore nu mi-e foame. Daca simt nevoia de altceva si n-am sala in dimineata respectiva ma rasfat cu unt pe paine si gem fara zahar adaugat!

●pranz cu de toate- daca in restul timpului sunt atenta putin (nu mult) la masa de pranz, in astea 30 de zile ma rasfat mai mult. Daca am pofta de paine, mananc si paine (chiar dc am mancat poate si la micul dejun). Daca am pofta de paste, pizza sau orice altceva “greu”, mananc la pranz, niciodata seara ( cu mici exceptii, pt ca nimic nu e strict in afara de lipsa zaharului). De obicei mananc carne sau peste fara sa cantaresc cantitatea…nu mananc sa mi vina rau, dar nici nu ma ridic flamanda de la masa. Am invatat sa-mi cunosc corpul si sa stiu cat imi trebuie.

●avocado- avocado imi taie pofta de dulce. Cel putin o data la 2 zile mananc avocado. Ori il introduc la micul dejun intr-un sandvish cu paine integrala (Bonarama n-are zahar adaugat), ori la pranz daca imi fac un “platoas” cu de toate.

●gustarea de dupa sala de dimineata sau de la 17-18 inainte de sala de seara.(gen cina, dar nu e cina). Acum merg de doua-trei ori dimineata si de doua ori seara cand o iau pe fii-mea cu mine. Sunt zile cand mai mananc ceva dupa, zile cand nu chiar nu mi-e foame si nu mananc. Seara bag chefir simplu,  chefir din care bag si dupa sala de dimineata, cu o banana, sau migdale, sau ambele daca sunt plecata si trebuie sa tin si loc de pranz. Acum fiind frig, tin in masina tot timpul chefir pt situatii de urgenta:)) . Si migdale:)

●cola/pepsi 0- da, cand vreau sa ma relaxez…si sa ma razgai, beau o cola sau un pepsi 0 la ciob. Cam o data la 2-3 zile. Simt nevoia de ceva “nasol”, iar varianta 0 e mai putin nasoala, dar nici nu as incuraja consumul. E o placere vinovata fara zahar.

●dulciuri fara zahar- daca totusi simt si simt nevoia de desert, imi iau napolitane fara zahar:) caloric vorbind, e cam acelasi lucru, deci nu va lasati pacaliti. Dar esti acolo la limita trisarii😂 fiindca n au zahar! Exista de asemenea o gama larga de dulciuri de cumparat fara zahar si bineinteles multe retetete care le putem face acasa.

Sunt in a 4-a luna de sport. Poza din post este un before/after octombrie-decembrie. Toata lumea ma intreaba cat am slabit. Pai, pe cantar am slabit vreo 5 kg, nu mai mult, insa sportul ma ajuta sa ma remodelez. Nu visez la corp de fotomodel si nici nu cred ca o sa-mi dispara vreodata celulita complet pentru ca imi place sa mananc ceva bun, imi place sa ma adun cu prietenii sa gatim nebunii si sa savuram o masa misto. Sunt o gurmanda iremediabila. Dar vreau echilibru. Si sanatate. Fizica si psihica. Merg la sala de 4-5 ori pe saptamana. Da, uneori trag de mine, dar asa imi place sentimentul ala de dupa. Sentimentul ca pot, ca reusesc, ca nu ma las cand e mai greu! Si ma ajuta sa gandesc la fel si pe partea profesionala si personala. Plus ca am un antrenor care a inteles cum functionez si e foarte misto pentru ca stie intr-adevar sa-si faca treaba fara sa ma faca sa simt sala ca pe o corvoada, dimpotriva. Iar de fii-mea nici nu mai vorbesc. Trebuie s-o amenint cu pedeapsa ca s-o scot din sala! Zau! Nici mie nu-mi vine sa cred. In conditiile in care e la fel de lenesa ca mine si nu era fana sport. Sa nu zici Romeo, ca nu dau Cezarului ce-i al Cezarului :))

Increderea dobandita in fortele mele fizice si psihice e nemaipomenita. Un singur lucru ma dezamageste…dar m-a avertizat antrenorul de la inceput- mi-au scazut tatele oleaca. Dar nu-i bai, acuma imi gasesc si eu, in sfarsit, sutiene cu pushup:))).

Azi e ziua a 16-a fara zahar si pentru prima data mai fac si sport si in timpul asta. Uimitor este ca anul asta nu am simtit nicio clipa nevoia de dulce, nu am intrat in sevraj deloc, nu am avut nici timp sa ma gandesc la asta probabil fiindca am fost si foarte ocupata si am altele pe cap:) dar cu atatea griji ma bucur ca n-am avut impulsul ala sa ma inec in dulce! Tot ce pusesem de sarbatori (1.5 kg in 2 saptamani jumate de porceala fara limite si fara sport, am dat jos in nici 2 saptamani. Acum am inceput sa ma duc in jos iar, pe cantar.

Well, cam asta ar fi la jumatatea drumului. Despre 30 zile fara zahar mai vorbim la sfarsit 🙂 Pana atunci, promit si alte articole!

Daca gasiti postarea interesanta, un #Share m-ar ajuta foarte mult. Si nu uitati sa ascultati #TeatruInDoi, ultimul meu single!

 

 


Eminescu si Teatru in Doi

20200115_132740

Ce au in comun Eminescu si Teatru in doi?

Pai…pe Veronica Micle:))

Acum multi ani mi se parea declaratia suprema de dragoste, sa iubesti si in ultimele clipe de agonie, daca te ar “ucide” cu mana lui!
Am pus ucide intre ghilimele ca n as vrea sa ma gandesc la sensul propriu al cuvantului, desi lumea e plina de femei care cad la propriu victime ale acestei “iubiri ucigatoare”.
Pe mine, personal, m-a ferit soarta de sensul ad litteram sau mai bine zis l-a ferit pe celalalt:))) cred ca as fi in stare sa musc din el mai rau ca Tyson:))

Dar chiar si cu ghilimele, declaratia lu’ Vero ma râcâie si ma irita. Nu e altceva decat un sindrom Stokcholm, unde victima se ataseaza de agresor, fie ea agresiune fizica sau psihica. Aia nu e dragoste! Aia e o dependenta, o legatura bolnavicioasa nascuta probabil din teama de singuratate, traume vechi, lipsa increderii de sine si lipsa totala a curajului de a…trage cortina.
Lipsa increderii in sine aduce odata cu ea ideea ca nu esti demna de dorit, de iubit, de apreciat. Cauzele lipsei? Multe!
N-am fost niciodata in situatia victimei, dar am trait lipsa de incredere si teama de a nu fi iubita.

Si asta o vorbesc asa cum am trait-o eu. Am crescut fara tatal natural langa mine. Si l-am vazut rar in copilaria mea (gen o data pe an multi ani la rand). Nu stau sa judec pe nimeni si nu o sa despic firul in patru al circumstantelor care au dus la aceasta situatie. Cert e ca l-am asteptat…l-am asteptat mult sa ma doreasca in viata lui, dar nu s-a intamplat niciodata. Am tanjit ani in sir dupa atentia lui si nu i-am captat-o niciodata. Nu mai vorbim de dragoste si afectiune…
Devenind un adult tanar, aceasta teama de “neiubire” s-a concretizat cu o casatorie timpurie. Practic de la 19 ani (cand deja ne am mutat impreuna), teoretic cu acte la 22. Da, m-am grabit foarte tare, dar ideea unei familii a mea, doar a mea, era tot ce-mi doream.
Lipsa experientei de viata s-a simtit, n am stiut sa gestionam situatii pentru ca nu ne-a invatat nimeni si niciunul dintre noi n-a avut exemple de urmat acasa. Iar lucrurile s-au degradat. Ho, amice…nu te ambala, stiu ca citesti, nu te scot la tabla cu lectia neinvatata, stai linistit, ca nu arunc cu oua in tine:)) Azi nu e despre tine:)))
Asa cum spuneam si intr un post anterior, am evoluat diferit si la un moment dat, la distanta, ca asa a fost sa fie. Si intr un final am divortat. Am purtat masca sotiei inca ceva vreme dupa divort…de teama, de rusine, negare a realitatii..cine stie?
Dar un esec este intotdeuna un esec, si asta naste indoieli. Indoieli despre tine, ca femeie, ca fiinta. Aceste indoieli pleaca de la modul cum arati, la modul de cum esti ca om, ca parinte, ca temperament si pana la cat de capabil esti oare sa iti faci meseria. Indoiala de tine e probabil cel mai afurisit parazit cu care te poti pricopsi. Iar pentru mine aceste efecte nocive s-au manifestat prin lipsa curajului de a face ceea ce-mi place, discreditandu-ma mereu, necrezand niciodata ca as fi capabila sa fac ceea ce fac astazi.
Nu am lasat acest parazit sa si faca prea mare cuibul in mine, mi am dat seama ca ceva nu e in ordine cu mine si am luat masuri inainte sa ajung in situatia in care sa ma multumesc cu doar cu frimituri. Si aici ma refer la planul afectiv. Un singur lucru stiam…si anume ca eu nu stiam inca cine sunt. Si am inceput sa ma caut… 🙂
Cea mai buna hotarare a fost sa fac psihanaliza. Un proces de lunga durata, uneori foarte dureros, pentru ca trebuie sa fii sincer cu tine, iar adevarul cateodata doare. Dar m-a ajutat sa mi dau seama cine sunt, ce mi doresc, ce ma face fericita!
Si asa am inceput sa mi castig existenta din cantat! (In posturi anterioare gasiti povestile) Fiindca am avut curaj. La 28 de ani! Da! Si abia la 31 am avut curaj sa merg la un concurs de voci. Nu imi imaginam vreodata ca eu o sa ajung in semifinala de la Vocea Romaniei. Dar odata intrata pe fagas, mi am dat seama ca da, locul meu e acolo si nu trebuie sa ma indoiesc de asta!

Si uite asa a luat nastere Teatru in doi…din dorinta de a da curaj celor care o asculta.

Asa ca Veronico, doar viata fara mine e pustiu. Altfel… totul se inlocuieste! Si nu…nu l as iubi in ultimele clipe, m as intoarce si l as bantui pana s-ar arunca cu masina de pe pod:))) Aviz amatorilor😂😂😂

 


Salut! Eu sunt Romanita Duminica!

Dupa cum ati vazut, de putin timp, Romanita Fricosu nu mai e…fricoasa:)
Am primit multe comentarii si multe mesaje in privat in care m-ati intrebat ce s-a intamplat!
Pai nu s-a intamplat nimic, doar am divortat si am decis sa ma intorc la numele meu initial!
Asta s-a intamplat inca de acum un an jumate, dar nu am vrut sa profit de treaba asta si sa merg la Voce cu povestea lacrimogena. Asa ca am decis sa merg inainte cu numele de Fricosu, chiar daca in acte eram deja Duminica.
Apropo de asta, le multumesc enorm producatorilor de la Voce pentru intelegere!

Sa vorbesti despre un divort nu e niciodata usor, chiar daca eu si fostul meu sot poate ne intelegem mai bine acum decat atunci cand eram casatoriti.
Povestea noastra? Simplu…iubiti din liceu.

20140420_180146

Asta e chiar prima noastra poza din 29 mai 2006, din seara in care ne-am cunoscut. Fix acum 13 ani! Tavi, nu face spume ca am pus poza asta!:))) Nici eu nu sunt mai breaza:)))

Ne-am casatorit de tineri, am devenit parinti repede si undeva pe drum am uitat sa traim macar un pic si pentru noi. Undeva la o rascruce, ne-am pierdut, si fiecare a luat-o pe drumul lui. In momentele definitorii ale vietilor si carierelor noastre am decis ca cel mai bine e sa evoluam separat.
Am crescut, avem dorinte si viziuni diferite, insa asta nu ne-a afectat nicidecum viata de familie, pentru ca suntem in continuare o familie, ne crestem si ne educam impreuna copilul, petrecem timp impreuna, sarbatori si evenimente importante si ne sustinem unul pe altul fiind cei mai buni prieteni! Mda, uite ca se poate- dupa ce epuizezi toata balacareala!:))) Nu trece o zi fara sa ne vedem si fara sa vorbim de 10 ori la telefon:) poate mai mult decat vorbeam inainte. Da, ne mai si balacarim, insa acum nu mai suntem obligati sa ne suportam. Fiecare se duce la casa lui :)))

Atunci cand flacara se stinge, iar jarul a fost stropit de atatea lacrimi varsate, e greu sa mai aprinzi chiar si o scanteie.

Daca am suferit? Da, am suferit pentru ca nu puteam sa accept ca am esuat, nu puteam sa accept ca am dat gres..insa stiu ca amandoi am fi suferit mai mult daca nu luam aceasta pauza de respiro pentru a ne da seama ce mai insemnam unul pentru altul. Si vine o vreme cand trebuie sa accepti ca nu va mai potriviti! Orice despartire este dureroasa, insa…timpul alina orice durere. Fiecare are partea lui de vina, insa am fost inspirati sa nu aruncam cu noroi unul in celalalt. Ne maturizam si ne dam seama ca sentimentele nu pot fi controlate. Vointa nu este de ajuns, iar atasamentul nu este un motiv intr-atat de puternic sa ne tina impreuna ca si cuplu. Suntem destul de mari ca sa intelegem ca inca suntem tineri si avem dreptul sa fim fericiti, iar atunci cand compromisurile depasesc pragul echilibrului, acestea devin sacrificii. Si suntem mult prea tineri sa ne sacrificam doar de dragul etichetei, doar de dragul imaginii perfecte. Atunci cand flacara se stinge, iar jarul a fost stropit de atatea lacrimi varsate, e greu sa mai aprinzi chiar si o scanteie.

Da, e greu sa faci pasul, e greu sa iti asumi un divort, de aceea foarte multi membri ai familiilor noastre, prieteni si cunostinte, vor afla abia acum, citind aceste randuri…oops:))

Inainte sa incerci sa te regasesti in doi, fie cu acelasi sau cu un altul, trebuie sa te regasesti tu pe tine…

Da, anul trecut a inceput cum nu se putea mai rau, in ianuarie am divortat si in februarie il pierdeam pe bunicul meu- probabil singurul om care m-a iubit neconditionat. M-am prabusit? Da, am simtit ca-mi fuge pamantul de sub picioare! Dar atunci, mai mult ca oricand, am stiut ca trebuie sa incep sa traiesc, sa lupt pentru ce imi doresc, daca nu, macar sa mor incerand, ca de murit toti murim la un moment dat, si nu stim cand…(de asta m-am inscris la Voce).

Azi, toate durerile au ramas undeva departe, timpul mi-a fost morfina!

Eu sunt fericita! Si pentru prima oara dupa foarte multi ani, ma uit in oglinda si sunt mandra de ceea ce vad! Ma laud si imi fac complimente in fiecare zi pentru ca eu am fost cu mine si eu m-am ridicat pe mine! Astazi sunt libera. Si cand spun libera  o spun in sensul ca am curajul sa imi asum cine sunt fara sa imi pese de gura lumii, pentru ca eu nu traiesc cu lumea si nu lumea imi dicteaza viata! In momentul cand am acceptat cine sunt, atunci am gasit linistea aia interioara dupa care tanjim toti. Inainte sa incerci sa te regasesti in doi, fie cu acelasi sau cu un altul, trebuie sa te regasesti tu pe tine..

Astazi, imi implinesc visele, ma trezesc in fiecare dimineata cu o mare pofta de viata si ma las inconjurata doar de oamenii aia care ma accepta asa cum sunt si nu incearca sa ma schimbe! Iar cel mai important…nu s-au speriat cand mi-au vazut si laturile intunecate, dimpotriva, au stat langa mine si m-au ajutat sa ajung din nou la lumina!

Nimic nu te poate dobori daca tu nu permiti! Daca am invatat ceva, am invatat ca sunt mai puternica decat imi imaginam vreodata ca pot sa fiu si ca a fi fericit este doar o chestiune de alegere!

Pam-pam…cam asta e povestea. Orice s-ar intampla, Tavi va fi mereu tatal copilului meu, cel mai bun prieten si orice s-ar intampla ne vom baza mereu unul pe celalalt!

UAN_2109

9 mai 2019- Aniversarea de 9 ani a Zarazei, copilu’ nostru, gen:)

Hai ca aici aratam mai de Doamne-ajuta fata de acum 13 ani :))))

Sa inceapa barfa! ;)))))

cover photo: Uanna Dumitrescu


Cea mai frumoasa vara

Momentul pe care l-am asteptat…o viata! Cea mai frumoasa vara sau cum am inceput sa am curaj si sa imi pun sufletul pe tava si sa vi-l servesc aburind.

Totul incepe sa prinda contur, totul capata sens, lucrurile se intampla fix atunci cand trebuie si cu cine trebuie. Desi au fost perioade cand m-am indepartat de la drumul asta, cumva, mereu, ceva m-a adus inapoi! Maktub, vorba ‘ceea:)

Cea mai frumoasa vara este primul single de pe albumul cu acelasi nume la care lucrez de zor de cateva luni si cu putin noroc, in toamna o sa lansez povestea intregului album! 11 piese scrise in totalitate de mine, versuri care vin de acolo, din adancurile pe care mi-a fost frica sa le explorez.

Dar azi ma simt mai puternica. De azi imi eliberez emotiile, trairile si simtirile, oricat de riscanta ar fi aceasta interventie pe cord deschis, aproape ad litteram! Dar adrenalina asta…sa fiu a naibii daca se compara cu ceva 🙂

Stati pe-aproape, savurati hitul verii, iubiti cu pasiune, fiti liberi si traiti la maxim, fara temeri, fara constrangeri. Sa fie o vara de neuitat, sa fie CEA MAI FRUMOASA VARA!


Vulnerabila?

1553254790633

Tot ce am visat de cand eram mica..se intampla acum! Fix acum! Si pentru prima data dupa foarte mult timp, traiesc prezentul.

Ultima data cand am trait euforia asta a fost cand am intrat la facultate. Renuntasem la prima facultate in anul 2 pentru mirajul strainatatii! Asta se intampla prin 2007-2008.
Am plecat cu o valijoara de haine sa cuceresc Parisul dar pe atunci nu eram destul de coapta sa inteleg ca munca incepe de jos, asa ca m-am cam speriat de munca si m-am intors repede in tara.
Tin minte si acuma ca si cand ar fi fost ieri… m-am intors joi dimineata cu autocarul, dupa ce statusem un timp la Paris, in 7-8 metri patrati dormind pe o saltea langa un wc, iar ulterior la metrou..

Luni era admiterea la Regie, iar eu habar nu aveam nici in ce constau examenele, care au fost vreo 3 la numar…literatura romana, analiza de film si proba practica. La romana, ca la romana..nu trecuse mult timp de la bac si inca aveam materia proaspata in minte, am rasfoit o carte de comentarii de a 12-a…dar la analiza de film, ce era sa scriu? Proba practica? Dumnezeu cu mila…
De vineri si pana luni am stat la cumatra mea la Bucuresti, am luat legatura cu o alta prietena care trecea deja anul 2, mi-a dat niste notiuni in mare, dar nah, aveam 3 zile de pregatit 3 examene. In afara de cel care avea sa-mi fie sot un an mai tarziu, nu a stiut nimeni.
Mai facusem tam-tam cu vreo 2 ani in urma ca dau la actorie si am picat…
A trecut examenul la romana, a trecut si cel cu analiza de film…acuma venea proba practica…
Mi s-a dat o imagine, iar in jurul acelei imagini trebuia sa construiesc ideile principale ale unui film. Cele 5 ritmeme, cum aveam sa aflu mai tarziu.
Nu aveam nici un fel de notiune cinematografica, mai regizasem niste scenete prin liceu, dar pe camera nu pusesem mana vreodata.
Stiam ca daca incerc sa par vreo cunoscatoare si sa incerc sa folosesc ceva termeni de specialitate pe care oricum nu ii intelegeam, o sa ma fac de rahat, asa ca pur si simplu am inchis ochii si am descris comisiei ce vad eu cu ochii minti. Am descris imagini, stari, decor, miscari, ganduri, vorbe…
Bineinteles, am adus imaginea la mine si am plasat-o intr-o intamplare personala si totul a venit destul de natural…
Nu, n am luat vreo nota maxima…si nici printre primii n-am intrat. Am luat 6 la proba practica si mai tarziu am aflat de la prof ca am avut noroc ca le am cu limbarita si ca am vorbele la mine, ca treaba pe care am facut-o la examen a fost ca citirea unui roman, in nicium caz un moment cinematografic unde evident, starile, sentimentele nu trebuiau descrise prin cuvinte ci prin actiuni, daaaaar…am reusit sa ii duc in lumea aia si am reusit sa le transmit emotia personajelor. Am intrat chiar penultima …
Am intrat pentru ca am lasat scutul jos si m-am aratat pe mine, fara sa incerc sa impresionez prin ceea ce nu sunt…mi-am pus sufletul pe tava in fata lor, lasandu-mi vulnerabilitatile la vedere.

Cu 2 ani inainte, cand dadusem la actorie, m am dus ca Xena la razboi, in armura de fier si cu scutul in fata. Am pregatit materiale date de profesori, si nu alese de mine, m-am dus si cu ifose si cu figuri si tot ce am facut a fost sa interpretez niste texte la care eu nu-mi adusesem nicio nota personala, nu creasem nicio emotie. Fugeam mereu de treaba asta, chiar si in muzica, evitam cantece care se potriveau cu ceea ce se intampla in viata mea ca nu cumva sa isi dea lumea seama…mereu trebuia sa par altceva. De ce??
Dupa ani de munca cu mine insami, dupa ani de autocunoastere si auto reeducare, am descoperit ca de fapt imi era teama sa arat lumii slabiciunile mele, astfel sa nu devin o tinta vulnerabila pe care sa o atace pradatorii (de orice fel).
Da, aveam complexe, frustrari, slabiciuni care mai de care… si pe toate am incercat sa le maschez sub acea armura de fier pe care o afisam…
Dupa acea “demascare” de la admitere, am continuat acest exercitiu de…dezbracare, ca sa-i zic asa, dar nu-mi iesea tot timpul. Abia in anul 4 am reusit sa ajung la nivelul ala de a nu mai simti teama aia de goliciune…asa de intens. Abia in anul 4 am auzit o vorba buna de la profu’ Visarion…a zis ca mi-a luat cam mult, dar a meritat :))

Stiti visele alea cand n-ai haine pe tine? Si te duci undeva si esti inconjurat de o multime de oameni? In copilarie, la mine era vis recurent si mult timp dupa…
Am depasit cu adevarat aceasta stare de teama abia dupa ce am absolvit Facultatea de Teatru de la Paris… acolo am invatat cum sa caut in mine emotia si cum s-o pun in personaj, cum sa transmit trairile mele prin actiunile personajului. Practic, trebuia sa-mi las toate vulnerabilitatile la vedere…
Asa am avut curaj un an mai tarziu sa incep sa scriu… being Roma… hardest role to play, pentru ca niciun un rol nu e mai greu decat acela de a fi tu insuti, oricat de paradoxal ar parea.

In ultimii ani am fost pusa la incercare din toate punctele de vedere. Dar am lasat toate gloantele sa treaca prin mine, fara sa mai indur presiunea scutului protector.

Azi traiesc un alt vis, sunt din nou boboaca…un late bloomer. Lucrez la primul meu album, deja primele piese sunt gata, alte 5-6 in lucru, altele in stadiu de idee…dar fiecare piesa este o particica din mine, fiecare este o vulnerabilitate a mea, dar azi nu imi mai este teama. Pe masura ce mai scriu o piesa, simt cum inlatur inca putin din invelisul meu dur.
Iar magia se intampla acum cand vad cum de la o idee, ia nastere un intreg cantec…nu lansarea e momentul cel mai important, ci aceasta calatorie a creatiei, oamenii de la care invat zi de zi cate ceva, limitele pe care le depasesc in fiecare zi, ci asta e, prezentul de care eu ma bucur si il traiesc la maxim. Si toate astea pentru ca profit de vulnerabilitatea mea sa scriu piese care vin natural, fara sa incerc sa le mai maschez!

Da, sunt vulnerabila… dar acum asta e puterea mea!:)

Photo credit: Uanna Dumitrescu

Make up: Diana Ionescu