Tag Archives: Romanita

Azi am chef de mine!

 

De cand cu izolarea, mi-am gasit ocupatie. Productiva si constructiva. De doua luni incoace fac live pe facebook in fiecare dimineata. Gatesc, cant si vorbesc cu oameni din intreaga lume! Si cand zic intreaga lume, zic din America pana in Japonia. Pe bune si fara misto! Oamenii intra cu noaptea in cap daca e diferenta de orar ca sa ne vedem, sa gatim, sa cantam si sa uitam de necazuri.

E productiva treaba pentru ca mananc de doua luni toate bunataturile pe care voiam sa le gatesc si nu aveam timp ca abia ma imparteam intre copil, studio, repetitii, evenimente, sala… M-am rasfatat maxim! Si nici nu m-am ingrasat ca am avut ceva probleme cu refluxul si a trebuit sa mananc relativ cumpatat.

Si e constructiva maxim. De ce? In doua luni mi-am dublat urmaritorii, mi-am dezvoltat abilitatile de creative content si am fost cu mintea in alerta, iar inspiratia pentru piese nu s-a lasat asteptata. Am scris si doua piese pe care abia astept sa le trag intr-un studio, nu acasa.

Am dat concerte de acasa, am stat de vorba cu lumea, am scris, am descoperit noi oportunitati pe care le pot explora si mi-am dat seama ca daca ceea ce fac, fac cu pasiune, atunci pandemia asta poate sa ma tina mult si bine acasa pentru ca eu am chef de mine! Si o sa-mi explorez toate laturile artistice in cele mai creative moduri. Nu o sa-mi pun plapuma in cap si sa-mi plang de mila ca sunt inchise carciumile!

N-am avut scena sa cant…mi-am creat-o la mine in camera. Pentru ca traiesc sa cant! Si cant ca sa traiesc!

Si da, perseverenta si continuitatea dau rezultate! Am inceput cu 20 de oamemi in live si am ajuns la 1200. Am inceput cu 3000 de vizualizari si am ajuns la aproape 50.000. Da, se poate. Nu renunta! Fa-o pentru sufletul tau! Asta imi spun in fiecare zi!

Sunt recunoscatoare pentru ceea ce am si ma voi folosi de toate mijloacele pe care le am la dispozitie sa-mi continui munca de acasa, in online. Posibilitatile exista daca stii sa profiti si sa-ti maximizezi ceea ce ai. Trebuie sa vrei! Trebuie sa rezisti si sa ai speranta ca TOTUL VA FI BINE!

 

 


Ce facem cu ouale de la Paste?

Multe!

Dar de departe cea mai buna reteta e salata de oua, pe care eu am aranjat-o frumos!

Si ca sa simtim ca e sarbatoare, azi fiind Sfantul Gheorghe, am zis sa fac un plating dragut, adica sa-mi aranjez farfuria frumos, sa-mi fie drag de ea, sa ma duca cu gandul ca sunt intr-un restaurant frumos. Si acasa putem sa ne rasfatam.

Mie mi-au ramas vreo 8 oua. Am pus 4 la murat. Nimic mai simplu. Am pus la fiert 300 ml de otet alb cu 500 ml apa si niste condimente: frunze de dafin, boabe de piper si coriandru, marar uscat si sare.

Am lasat maclavaisul sa dea in clocot, l-am lasat sa se si raceasca si apoi pur si simplu am pus ouala intr-un borcan si am turnat amestecul peste ele asa cum am vazut la prietena Mihalcea Mihaela. Ea zice ca in 7 zile sunt murate si ca stau 4 luni la frigider in muratura asta. Vedem peste o saptamana rezultatul.

A doua reteta a fost o salata delicioasa de oua. Tataie o facea mereu, doar cu ceapa verde si maioneza. Eu i-am mai adaugat cate ceva.

1 ou tocat

1 ceapa verde tocata marunt

Marar si patrunjel

Putina rosie (din aia cu gust) tocata si ea

Ardei iute

Sare

Si 1 lgt si 1/2 de maioneza light.

Le-am amestecat pe toate si mi-am aranjat o farfurie delicioasa. Pe un pat de spanac si ceapa verde stropite cu ulei de masline si zeama de lamaie am pus o felie zdravana de paine prajita peste care am aranjat tot continutul de mai sus.

Si a fost MEGA DELICIOS!

 


Credință. Curaj. Cântec

…sau cum nu o iau razna de fiecare data cand simt ca mi se taie craca de sub picioare?

Cu siguranta, tot omul trece prin momentele alea cand simte ca se prabuseste totul in jurul lui. Cand vine una, vine si a doua, si a treia si uite asa vin toate, ale dracu’;)

Da, sunt situatii din alea cand ti se pare ca gata, ai ajuns la capat. La capatul solutiilor, la capatul puterii, la capatul rabdarii. Si iti vine sa te pui in cur in mijlocul casei, in mijlocul strazii, doar sa iti proptesti capul in maini si sa stai…sa stai asa a paguba, asteptand o minune, sau asteptand o solutie de pomana.

Am o veste…minunile nu cad din cer, iar solutiile la problemele tale doar tu le poti gasi. Dar acuma, depinde daca stii unde sa cauti..ca daca mergi la brutarie sa cumperi cauciucuri…ma indoiesc ca o sa gasesti.

Ma lovesc de obstacole in fiecare zi. De cand ma trezesc si pana inchid ochii, am o mie si una de ganduri, responsabilitati, presiuni, probleme financiare, probleme cu oamenii, oh, da cate nu sunt…Panica si anxietatea incearca sa-si bage coada si la mine de fiecare data…si atunci imi iau un moment, ma asez si vorbesc cu mine. Da, eu cu mine. Si imi aduc aminte singura ca intr-un fel sau altul totul are o rezolvare.

Aici intervine credinta. Pentru mine credinta consta in niste valori si principii. Credinta mea nu se masoara in de cate ori merg la biserica, de cate ori pup icoane sau de cate ori tin post. Sau daca am spalat duminica seara :). Credinta mea se masoara in niste crezuri. Cred ca tot ce faci ti se intoarce inapoi…inzecit. Bun sau rau. Si cred in bine. Cred ca totul se intampla cu un scop. Pot sa ma dau in c#r si-n cap, daca ceva e pentru mine, va fi, daca nu, nu. Cred ca linistea sufleteasca e primordiala unei existente fericite, de aceea incerc sa fiu cat pot de corecta, astfel incat, seara cand ma pun in pat, constiinta mea sa fie impacata. Cred ca niciodata nu mi se da mai mult decat pot sa duc. Si cred ca toate greutatile si necazurile mi sunt date tocmai cu scopul de a deveni mai puternica. Din orice mi se intampla rau, gasesc o parte buna! Tragedia vietii mele a fost moartea lu’ tataie. Nimic nu m-a zdruncinat mai tare decat disparitia lui. Dar inclusiv treaba asta a adus ceva bun… a reunit familia din nou, ca nu mai vorbea nimeni cu nimeni de ani buni. Cumva toti ne-am pus diferentele la o parte si am luat-o de la capat!

Si da, cred intr-o energie superioara noua care oranduieste vietile noastre…

Curaj. Curaj gaina ca te tai :). Dupa ce stau de vorba cu mine si imi asez gandurile si imi reamintesc ca voi gasi o solutie, atunci trebuie sa-mi gasesc si curajul sa merg inainte. Acest curaj este de fapt vointa si dorinta de a iesi din zona de confort. Fiecare etapa pe care o parcurgi la un moment dat se transforma in zona de confort pentru ca te obisnuiesti cu ea. Inainte sa-mi castig existenta din cantec, tot ce voiam era o scena unde sa cant. Am gasit carciuma la Paris si am cantat. Era bine, castigam bani, eram ceruta, dar exista un nivel limitat a ceea ce puteam sa fac. Cantam cu doi instrumentisti. Atat. Am avut curaj sa vin in Romania si apoi sa ma alatur unei formatii mari (6 instrumente) si am trecut de la public de 100 de pers, la public de 300-400 de persoane. Apoi am avut curaj sa merg la Vocea Romaniei, unde publicul era de 2 milioane de persoane. Iar acum am avut curajul sa-mi initiez proiectul meu personal (fie vorba-ntre noi, imi cam mananca ficatii:)) ). Cea mai mare dovada de curaj am dat-o in momentul in csre m-am apucat de scris si mi-am pus sufletul pe hartie. Fiindca nu e usor sa scrii despre lucrurile care te-au marcat. Dar asta inseamna curaj si asumare. Si cu astea, vine eliberarea sufletului.

Iar cand iti e mai greu, atunci trebuie sa ai curaj sa mergi mai departe. Curaj sa crezi in tine, chiar si atunci cand n-o face nimeni. Curaj sa te ridici cand ai cazut de sus. Curaj sa speri in lumina cand te afli in intuneric. Curaj sa te uiti in oglinda si sa-ti asumi cine esti.

In cazul meu e cantec. Pentru ca asta imi place sa fac, pentru ca asta ma face sa vibrez. Sa simt ca traiesc. Si pentru ca e remediu la orice. In cazul tau poate sa fie pictura sau gatit sau pescuit sau orice. Orice s-ar intampla, daca ma urc pe scena ma vindec de orice! 🙂 Cantecul e hrana sufletului meu. Iar eu cant cu sufletul. Pentru mine, muzica a fost o salvare. In momentul cand am terminat facultatea de teatru la Paris, m-am angajat imediat. In brutarie (boulangerie). Era o munca buna, o munca cinstita, bine platita, dar…nu era munca pe care mi-o doream eu. Terminasem Regie la Bucuresti, terminasem teatru la Paris si eu vindeam croissante cu 0.95€. Da, ma simteam frustrata…recunosc. Intamplarea a facut sa ma alatur unei trupe. Un tribute band Pink Floyd. Aproape 2 ani a tinut aventura asta. Aveam repetitii lunea si miercurea seara, negresit. In 2 ani am avut vreo 5 cantari toate:))) si doar una platita:))), dar cred ca repetitiile in sine erau hrana mea. Cantam, cantam de 2 ori pe saptamana cu un band…era evadarea mea din cotidian.

Dupa 2 ani, s-au aranjat lucrurile… am ramas fara munca, dar am avut credinta ca totul se intampla cu un scop, am avut curajul sa merg sa cant la carciuma pentru romani…si am avut cantecul.

Suntem in 2020, mai am putin si scot un album, scris si produs de mine, am proiectul meu, businessul meu, am cantari in cele mai exclusiviste locatii din tara si sunt invitata la cele mai de top posturi de televiziune.

Da, am zile cand imi numar tigarile din pachet sa-mi ajunga pana a doua zi, dar stiu sigur ca vine si ziua cand dau cu cardu’ fara sa fac socoteala cat mi-a ramas pe el. Probleme se ivesc mereu, lucrez cu oamenii, oamenii sunt dificili. Ba ai trupa si n-ai cantari, ba ai cantari si n-ai trupa. Iar clientii…alt subiect:)). Ca dracu’n gătej, vorba lu’ mamaie. Adica pe de-a-ndoaselea :)).

Dar cumva, am mereu credinta ca toate se aranjeaza. Nu ca-mi pica solutiile din cer. Ci pentru ca o sa-mi pastrez calmul si astfel o sa am intelepciunea sa gasesc eu solutii la toate.

 

 


Light. Filter. Action!

Am tot stat sa ma gandesc cum sa abordez subiectul asta cu infatisarea, cu schimbarea brusca de imagine, cu toata presiunea asta din social media despre cum sa aratam.

In primul rand sunt femeie. Apoi sunt mama de fata, asa ca ingrijorarea mea despre tot ce se intampla in era noastra creste pe zi ce trece. Subiectul asta e destul de sensibil si interpretabil. Cum o dai, oricum nu e bine.

Ma uitam acum o juma’ de ora la in video cu o tipa care joaca in Love Island, la ei acolo, in Anglia. Si desi parea destul de brainless la prima vedere, ceva m-a facut sa o ascult pana la capat. Ma rog, joaca in Insula Cordelii, nu da pe dinafara de istetime. Dar era sincera, macar. Tipa arata… standard. Barbie like. Cu tate, cu buze, cu pometi, cu nas modelat…pana si urechile si le modelase. Povestea ca inainte de operatii nu o baga nimeni in seama si se simtea urata si marginalizata din cauza asta. Cum, necum, s-a operat, s-a apucat de despuiat la bara, au urmat si alte operatii pana s-a facut “blana”. Dar ce credeti… in loc sa se simta bine in pielea ei, acum se simte stigmatizata fiindca lumea o considera fake. Aceeasi lipsa de incredere din alte complexe. Si era toata derutata ca nu intelege ce vrea lumea.

Si m-a pus pe ganduri ca de mult voiam sa scriu treaba asta si nu stiam de unde s-o apuc si din ce punct de vedere s-o scriu.

Fata asta se plangea ca.. daca esti naturala, esti neingrijita si urata. Daca te operezi, esti plastic si fake. Cred si eu ca daca o dai dintr-o extrema in alta, bine nu ti e. Daca azi ai 100 de kg si tu slabesti 40kg in 2 luni ca ti-ai taiat stomacul  nu cred ca e ok, nici pentru psihic, nici pt fizic. Eu una as suferi de sindromul impostorului. Pentru ca nu obtii treaba aia prin munca ta (poate doar munca de a strange banii). Pentru ca nu as avea satisfactia ca am putut eu. Mie mi-au trebuit ani de zile sa ajung sa mi stabilizez o greutate normala. Si abia acum ma simt bine in pielea mea pt ca stiu cat muncesc pt asta si cata disciplina mi-am impus. Imi amintesc ca inainte de nunta am slabit 22kg in 2 luni jumate, pe cale nenaturala. Cu celebra capsula de slabit care inhiba pofta de mancare…si chiar dc ajunsesem mai slaba decat sunt acum, tot nasol ma vedeam. Obtinusem ceva fara… merit.

Nu sunt impotriva operatiilor estetice, de corectie. Daca ai o problema care nu se poate rezolva altfel, gen urechi clapauge…da, fa-o, ca n ai cum tu sa ti le lipesti cu superglue. Daca n-ai tate, corecteaza-le in limita bunului simt. Daca ai doua firicele de buze pe care nici cu ruj nu poti sa te dai, pune acolo ceva, da nu-ti fa bot de rata, sau nasu’…da, mah…ai nasu’ stramb, incoroiat, ditamai umflatura, fa-l, nu zice nimeni nu…nu sunt absurda, repet. Ah, si nu vreau sa intru in subiectul genelor si sprancenelor ca e ca si cand as calca pe bec. Sunt atat de rare sprancenele bine facute (tatuate)…iar de gene…ce sa zic…am fost tentata si mi-am pus acum vreo 3 ani, cred…si am ramas fara genele mele:)) abia au crescut. De ce m-as automutila? Da, imi pun si eu gene…din alea fir cu fir de unica folosinta cu lipici care se ia cu Bioderma sau cu Nivea si care nu cad odata cu genele mele. Dar raman la un aspect natural. Cand vad genele alea dese, negre, 100D, parca sunt matura femeii de serviciu din generala!

Si da, sunt foarte de acord cu operatiile dupa o anumita varsta cand mai cade un pomete, cand se mai lasa o falca. Si daca iti permiti retusuri, go for it. Dar de aici si pana a-ti schimba total infatisarea e drum lung. Te uiti in oglinda si nu mai esti tu. Si fara sa vrei, o faci din ce in ce mai des, din ce in ce mai exagerat si ajungi sa arati ca un mic monstru caruia mai are un pic si ii explodeaza fata! Ce e sexi si frumos in asta???

Mai grav decat asta mi se pare photoshopul. Hai, pe alea plastifiate din cutit le mai inteleg, asa sunt cat de cat si in viata reala. Dar cand tu stai sa ti pui fata in faceapp, iti lungesti picioarele, iti decupezi talia, si cate si mai cate…e peste puterea mea de intelegere. Ce simti cand iei mii de like-uri pe o facatura? Cum te mai uiti in oglinda fara sa o spargi? Unde mai e increderea aia in forte proprii? N-am nimic impotriva, un filtru, o lumina, e normal, toti ne cautam perspectiva cea mai buna. E firesc. Ne pozam din cel misto unghi. Dar am fost socata sa vad ca fii-mea si-a pus la wapp o poza atat de filtrata…cu ochi mari si albastri (ea ii are caprui), cu filtre din alea de nici nu mai seamana cu ea. Sa ma ia capu’. Si incerc sa i explic in fiecare zi cat e de frumoasa, dar fara sa vreau, e expusa la trendul asta idiot, oricat o feresc eu. Da, mai am o problema mare cu alea care isi pun lentile colorate. Poate sunt eu absurda, dar ma ia cu dureri de cap cand vad lentile de contact colorate. Si clar la mine nu vine din vreo frustrare, ca am niste ochi verzi superbi:)))), asa ca nu sunt ca vulpea care n-ajunge la struguri.

20200126_223457

 

Si cu toate astea… “audienta” tot sufera de boala copiiilor…ba esti fake si plastic, ba esti troala urata. Si asa ajung iar la echilibru. Pentru mine echilibru e sa ma folosesc de un machiaj misto care imi pune in valoare ce cred ca eu ca am mai frumos, un ochi scos in evidenta, o buza frumos conturata, un corector care mai ascunde un rid, un cosulet rebel, o cearcana, o lumina buna si un unghi potrivit. Imi aleg perspectiva. Si cu toate astea am postat zeci de poze si video uri in care sunt nemachiata, total naturala, fara sa imi pese. Pentru ca nu mi e rusine cu mine nici nemachiata. Pai dimineata daca ma trezesc langa unu’, ce fac? Sa nu ma mai recunoasca?:)))

20191231_093542

Echilibru. Si firesc. Dar stii cat de greu e sa iti mentii echilibrul si sa ramai firesc? Probabil tuturor ne e teama de banalitate, insa echilibrul nu e banal, daca ar fi, nu ar mai fi atat de greu, iar sa fii autentic in 2020 a devenit o raritate!

Astept parerile voastre!

Before & After Makeup by Diana Ionescu, the beauty maker!

 

 


(R)Evolutia mea! 30 zile fara zahar.

Am primit multe mesaje in care sunt intrebata ce am facut de am slabit, cum rezist fara zahar, cum de ma duc asa des la sala…etc.

Sa facem o recapitulare rapida. De cativa ani mi-am dat seama ca un corp sanatos isi are bazele intr-o minte sanatoasa. Asa ca motivatia constructiva este cea care m-a determinat sa traiesc mai echilibrat. Acum 4 ani (este al 4-lea an cand fac treaba cu #30zilefarazahar), am realizat ca am o problema cu zaharul. La modul ca cel putin 2 mese din zi erau inlocuite cu ceva dulce. Apoi, refularea emotionala in zahar. Orice problema, orice suparare, era “rezolvata’ prin ingerarea de cantitati mari de zahar. Lipsa energiei si frustrarea de a cadea mereu in ispita au primat in fata efectelor fizice precum kg in plus, balonare si digestie proasta. Asa ca m-am autoprovocat si am zis ca trebuie sa tai raul de la radacina. Timp de 30 zile am scos zaharul complet din alimentatie (in primul an nu am mancat nici macar fructe, deloc).

Primul an a fost greu, foarte greu, in 3 zile ma tavaleam pe jos in sevraj, aproape la propriu! Dar am facut totul public, scriind despre aceasta experienta pe facebook, si de rusine de a parea “a quitter”, am dus-o pana la capat.       Efectele? Vreo 3 kg in minus, o digestie buna si fara balonare, dar cel mai important, castigasem lupta cu mine si cu ispita. Am reusit sa duc la capat ceea ce imi propusesem. Pe termen lung: dulcele a devenit doar o placere ocazionala pe care l-am savurat de pofta, nu de nevoie.

2020 e al 4 lea an consecutiv. Acum imi este foarte usor. Am invatat lucrurile care ma ajuta.

●mic dejun bogat in proteina- daca mananc oua de dimineata, fie ele omleta, fierte sau chiar ochi, iaurt grecesc cu tot felul de seminte/nuci, terci de ovaz sau o banana cu unt de arahide, imi tin de foame foarte mult, am si energie la sala si cel putin 3-4 ore nu mi-e foame. Daca simt nevoia de altceva si n-am sala in dimineata respectiva ma rasfat cu unt pe paine si gem fara zahar adaugat!

●pranz cu de toate- daca in restul timpului sunt atenta putin (nu mult) la masa de pranz, in astea 30 de zile ma rasfat mai mult. Daca am pofta de paine, mananc si paine (chiar dc am mancat poate si la micul dejun). Daca am pofta de paste, pizza sau orice altceva “greu”, mananc la pranz, niciodata seara ( cu mici exceptii, pt ca nimic nu e strict in afara de lipsa zaharului). De obicei mananc carne sau peste fara sa cantaresc cantitatea…nu mananc sa mi vina rau, dar nici nu ma ridic flamanda de la masa. Am invatat sa-mi cunosc corpul si sa stiu cat imi trebuie.

●avocado- avocado imi taie pofta de dulce. Cel putin o data la 2 zile mananc avocado. Ori il introduc la micul dejun intr-un sandvish cu paine integrala (Bonarama n-are zahar adaugat), ori la pranz daca imi fac un “platoas” cu de toate.

●gustarea de dupa sala de dimineata sau de la 17-18 inainte de sala de seara.(gen cina, dar nu e cina). Acum merg de doua-trei ori dimineata si de doua ori seara cand o iau pe fii-mea cu mine. Sunt zile cand mai mananc ceva dupa, zile cand nu chiar nu mi-e foame si nu mananc. Seara bag chefir simplu,  chefir din care bag si dupa sala de dimineata, cu o banana, sau migdale, sau ambele daca sunt plecata si trebuie sa tin si loc de pranz. Acum fiind frig, tin in masina tot timpul chefir pt situatii de urgenta:)) . Si migdale:)

●cola/pepsi 0- da, cand vreau sa ma relaxez…si sa ma razgai, beau o cola sau un pepsi 0 la ciob. Cam o data la 2-3 zile. Simt nevoia de ceva “nasol”, iar varianta 0 e mai putin nasoala, dar nici nu as incuraja consumul. E o placere vinovata fara zahar.

●dulciuri fara zahar- daca totusi simt si simt nevoia de desert, imi iau napolitane fara zahar:) caloric vorbind, e cam acelasi lucru, deci nu va lasati pacaliti. Dar esti acolo la limita trisarii😂 fiindca n au zahar! Exista de asemenea o gama larga de dulciuri de cumparat fara zahar si bineinteles multe retetete care le putem face acasa.

Sunt in a 4-a luna de sport. Poza din post este un before/after octombrie-decembrie. Toata lumea ma intreaba cat am slabit. Pai, pe cantar am slabit vreo 5 kg, nu mai mult, insa sportul ma ajuta sa ma remodelez. Nu visez la corp de fotomodel si nici nu cred ca o sa-mi dispara vreodata celulita complet pentru ca imi place sa mananc ceva bun, imi place sa ma adun cu prietenii sa gatim nebunii si sa savuram o masa misto. Sunt o gurmanda iremediabila. Dar vreau echilibru. Si sanatate. Fizica si psihica. Merg la sala de 4-5 ori pe saptamana. Da, uneori trag de mine, dar asa imi place sentimentul ala de dupa. Sentimentul ca pot, ca reusesc, ca nu ma las cand e mai greu! Si ma ajuta sa gandesc la fel si pe partea profesionala si personala. Plus ca am un antrenor care a inteles cum functionez si e foarte misto pentru ca stie intr-adevar sa-si faca treaba fara sa ma faca sa simt sala ca pe o corvoada, dimpotriva. Iar de fii-mea nici nu mai vorbesc. Trebuie s-o amenint cu pedeapsa ca s-o scot din sala! Zau! Nici mie nu-mi vine sa cred. In conditiile in care e la fel de lenesa ca mine si nu era fana sport. Sa nu zici Romeo, ca nu dau Cezarului ce-i al Cezarului :))

Increderea dobandita in fortele mele fizice si psihice e nemaipomenita. Un singur lucru ma dezamageste…dar m-a avertizat antrenorul de la inceput- mi-au scazut tatele oleaca. Dar nu-i bai, acuma imi gasesc si eu, in sfarsit, sutiene cu pushup:))).

Azi e ziua a 16-a fara zahar si pentru prima data mai fac si sport si in timpul asta. Uimitor este ca anul asta nu am simtit nicio clipa nevoia de dulce, nu am intrat in sevraj deloc, nu am avut nici timp sa ma gandesc la asta probabil fiindca am fost si foarte ocupata si am altele pe cap:) dar cu atatea griji ma bucur ca n-am avut impulsul ala sa ma inec in dulce! Tot ce pusesem de sarbatori (1.5 kg in 2 saptamani jumate de porceala fara limite si fara sport, am dat jos in nici 2 saptamani. Acum am inceput sa ma duc in jos iar, pe cantar.

Well, cam asta ar fi la jumatatea drumului. Despre 30 zile fara zahar mai vorbim la sfarsit 🙂 Pana atunci, promit si alte articole!

Daca gasiti postarea interesanta, un #Share m-ar ajuta foarte mult. Si nu uitati sa ascultati #TeatruInDoi, ultimul meu single!

 

 


Teatru in doi. Partea a III- a. “Mi-e teama de singuratate!”

In contextul cazului Cristinei Topescu, articolul asta vine aiurea rau. Tocmai am citit un articol despre o romanca stabilita in Italia, bolnava de cancer, care a murit si a fost gasita dupa 15 zile.

Eu sunt prima care voi sustine ca omul e facut sa traiasca in pereche. Dincolo de toate bullshit-urile sunt o romantica incurabila care inca mai crede in basmele cu final fericit, unde o Bellă-tembelă topeste inima unei bestii si-l transforma in Făt-Frumos. Da, cred ca suntem construiti sa avem pereche, sa iti gasesti o jumatate compatibila cat de cat (perfect match nu exista), si sa iti duci zilele cu bune si cu rele.

“Mi-e frica de singuratate!”, imi spunea deunazi un apropiat. Inteleg. Inteleg singuratatea de mai bine de 4 ani. Si am trecut prin toate stadiile, inclusiv am fost pe punctul de a accepta o situatie care nu m ar fi implinit in niciun fel, doar sa stiu ca teoretic nu sunt singura. Dar n am facut-o. Am preferat sa raman eu cu mine. Sa-mi aloc acest timp mie, sa ma redescopar, sa invat sa ma accept, sa-mi asum cine sunt, ce vreau si ce ma face fericita. Singuratatea, desi vine cu un pret, poti s-o transformi din inamic, in aliat.

Cuplul perfect nu exista. Clar. Te ai si plictisi, naibii! Dar sunt situatii cand potrivirea aia nu exista. Aproape deloc. Lucrurile s au intamplat din inertie, erai singur, erai trist…si hop top, aveti 2-3 ani sau mai mult impreuna si niciunul nu e fericit. Va lasati in pace unul pe altul, va vedeti fiecare de treaba lui si va multumiti doar cu gandul ca va asteapta cineva acasa. Trist… cred ca e una din cele mai triste situatii. Sa fii singur in doi. Sa fii atat de las sa ti parasesti zona de control si sa o iei de la capat. Te complaci in nefericire. Si pentru ce? Ca v-ati luat o casa? Ca platiti impreuna o chirie? Ca ati pus amandoi bani la masina? Ca mergeti 1 weekend la mare o data pe an? Si apoi? Anii trec, te resemnezi in amaraciune si esti mai trist decat daca ai fi singur.

Da, mai bine singur si asumat decat intr-o relatie care exista doar de dragul de a fi.

Era o vorba mare…nu mai stiu cine a zis…”Doamne, da-mi intelepciune sa schimb ceea ce pot schimba si putere sa accept ceea ce nu pot schimba”.

 

 

 


Teatru in doi. Partea a II-a. “N-am unde sa ma duc!”

Continuam postul precedent cu Teatrul in doi. Nu sunt vreo experta in relatii. Sunt divortata:)) Dar imi place sa observ. Si din nefericire, vad multe nasoale.

Daca ieri pretextul era “stau pentru copii”, azi ma gandeam la treaba cu “N-am unde sa ma duc”. Aici, spectrul e larg. De la zona de confort pe care ti-e greu s-o parasesti pana la confortul financiar si frica de a fi singur.

Asta cu “n-am unde sa ma duc, pierd tot daca plec”, am auzit-o la cineva apropiat mie, careia ii cunosc povestea in detaliu, asa ca nu vorbesc din presupuneri. Pe scurt, un cuplu unde el a venit cu banii si ea cu priceperea si au ridicat o afacere super smechera si profitabila. Buba? El, definita mârlaniei, un narcisist bipolar, instabil emotional, nevrotic si needucat, care se crede buricul pamantului, pe langa care si regele Solomon ar fi fost mic copil. Ea, o femeie echilibrata, educata, muncitoare, care a pornit de jos pentru a reusi tot ceea ce si-a propus. Ea nu e fericita, evident, dar ce sa faca? Daca pleaca, totul ramane la el dar oricum s-ar alege praful fara ea. Buba mai mare e ca, involuntar, si ea a inceput sa deprinda trasaturi ale caracterului infect al lui. Pentru ca da, imprumutam din caracterele celor din jur. De asta mamaie imi zicea mereu sa am grija cu cine ma “incârduiesc”:))).  Da, o situatie dificila, mai ales cand exista si copii, lucrurile se complica.

Da, situatiile astea sunt nasoale. Dupa 10-15 ani sa pierzi tot, nu e usor, dar sa-ti si vinzi sufletul atata timp si sa traiesti intr-o colivie, fie ea si de aur, mi se pare mai trist. Nu sunt vreo specialista si nu-mi place sa dau nici sfaturi ca nimeni nu e in locul tau sa inteleaga ce simti, insa ce te faci daca ajungi sa faci doar bani si sa nu si cu cine sa te bucuri? Cat sa traiesti asa?

Aceasta situatie cu n-am unde sa ma duc si ce sa fac o intalnim atat de des din pacate. Sub diferite forme. Dar experientele la care am fost martora mi-au demonstrat ca mereu exista o solutie, fie ea si extrema. Mama mea a trait intr-o relatie toxica ani de zile…vreo 13 mai exact. Cu tatal meu vitreg. Mi-e greu sa vorbesc despre asta si sa intru in amanunte, dar pot sa va spun ca o femeie la 40 de ani care nu se ducea singura nici pana la magazin, si-a lasat toata viata intr-o clipa si a plecat in strainatate cu o valiza de haine si cateva sute de euro la ea. Atat. Asta a fost pretul pe care a trebuit sa-l plateasca pentru libertate pentru ca nu a putut sau nu a stiut sa puna punct mai devreme.

Din tot ce am vazut cu ochii mei si din tot ce am trait pana acum am invatat ca decat un Moet si un zambet fals mai bine o Cola si un ras molipsitor. Sampania e buna, da. Dar cand stiu ca pot sa mi-o platesc singura. Nu sunt vreo feminista extrema, Doamne fereste, dar nu m-as lasa cumparata si cine ma cunoaste, stie ce ispite am avut:))) Dar imi place sa pun capul pe perna cu constiinta impacata si cu sufletul la purtator.

Voi aprecia mereu un cacatel daruit din suflet decat un cacatoi scump menit sa ma impresioneze. (Acuma daca si cacatoiu’ scump e din suflet…sa fie primit:)).

Despre teama de a fi singur…continuam in partea a III- a.

O sambata minunata sa aveti. Si daca nu e cu sampanie, sa fie cu o cola rece alaturi de cine va e drag!

 

 


Teatru in doi. Partea I “Am stat pentru copii!”

Startul in 2020 l-am dat lansand o piesa noua.

Teatru in doi. Cateodata nu ai curaj, esti constrans de circumstante sa ramai intr-o relatie care nu mai functioneaza. Imprejurarile difera de la caz la caz. Cea mai frecventa afirmatie e aia cu copiii. “Stau pentru copii”.

Am cunoscut un cuplu la Paris. Doi oameni foarte misto, amandoi cu cariere fulminante, doi copii si o viata aparent fara griji. Amandoi inca tineri si frumosi si foarte talentati. Talentati in a-si juca rolul zi de zi. I-am cunoscut la o petrecere unde pareau familia ideala. Gen filmele de pe Diva. Neam mare, mese in familie, vacante exotice, masini luxoase, tot tacamul.

Cunoscandu-i mai indeaproape, in urmatorii 2 ani am ajuns sa vad ca lucrurile se derulau din inertie. Afara vopsit gardul si inauntru leopardul. El o insela pe ea la greu. Ea afla aproape de fiecare data. Si de fiecare data il ierta. Pentru copii. El nu era fericit. Nici cu ea, nici cu altele. Escapadele lui devenisera un hobby asemanator cu pariurile. O adrenalina de moment care disparea la fel de repede cum aparea. Certurile la ei in casa erau la ordinea zilei. In fata copiiilor. Citeam ieri o chestie cum ca pana la varsta de 7 ani, copiii traiesc o stare de “programare”, adica tot ceea ce vad, aud si le se intampla pana la 7 ani, le determina dezvoltarea ulterioara. Acum eu ma intreb… ce asimileaza un copil care traieste intr-un mediu afectiv nociv? Stai pentru copii? Sau stai pentru ca nu ai curaj sa pui punct? Nu, stai pentru tine, pentru ca ti-e frica de ce va zice lumea, de cum te va blama familia, si zeci de motive care nu au nicio treaba cu copiii.

Da, si eu m-am gandit “ce va zice lumea”, da…si mie mi-a fost aiurea sa anunt divortul. Majoritatea familiei si a cunoscutilor mei au aflat cand am postat pe facebook, 1 an jumate mai tarziu. Dar asa cum am mai spus, am fost destul de mari sa ne dam seama ca inca suntem tineri si avem dreptul sa fim fericiti. Separat.

Am tinut legatura cu acest cuplu la Paris si desi au facut si al treilea copil, in speranta ca-i va apropia, situatia nu s-a schimbat cu nimic, metehnele ramanand aceleasi…diferenta e doar cu un copil in plus, viitor f#cked up adult. Din pacate lucrurile astea nu se intampla de azi, de ieri… si ei la randul lor au trait anturati de aceleasi obiceiuri pe care le au si ei insisi in ziua de azi. El vine dintr-o familie unde ma-sa cu ta-su nu mai dorm in acelasi pat de cand aveau 30 ani si au ramas impreuna de dragul afacerii comune, fiecare vazandu-si de viata particulara, iar ea a crescut intr-o familie musulmana unde femeia trebuia sa accepte si sa ierte tot barbatului, iar divortul… rusinea suprema!

Comportamentul “deviat” isi are radacinile intr-o copilarie nefericita. Si invers! Un comportament emitional stabil se datoreaza unui mediu stabil in care ai crescut. Si nu trebuie sa fi vreun pui de Freud ca sa intelegi asta. Trebuie doar sa te gandesti cu adevarat la binele copiiilor si nu sa ii folosesti drept scuza.

Despre zona de confort, circumstante financiare si relatii toxice, data viitoare:)

 


Eminescu si Teatru in Doi

20200115_132740

Ce au in comun Eminescu si Teatru in doi?

Pai…pe Veronica Micle:))

Acum multi ani mi se parea declaratia suprema de dragoste, sa iubesti si in ultimele clipe de agonie, daca te ar “ucide” cu mana lui!
Am pus ucide intre ghilimele ca n as vrea sa ma gandesc la sensul propriu al cuvantului, desi lumea e plina de femei care cad la propriu victime ale acestei “iubiri ucigatoare”.
Pe mine, personal, m-a ferit soarta de sensul ad litteram sau mai bine zis l-a ferit pe celalalt:))) cred ca as fi in stare sa musc din el mai rau ca Tyson:))

Dar chiar si cu ghilimele, declaratia lu’ Vero ma râcâie si ma irita. Nu e altceva decat un sindrom Stokcholm, unde victima se ataseaza de agresor, fie ea agresiune fizica sau psihica. Aia nu e dragoste! Aia e o dependenta, o legatura bolnavicioasa nascuta probabil din teama de singuratate, traume vechi, lipsa increderii de sine si lipsa totala a curajului de a…trage cortina.
Lipsa increderii in sine aduce odata cu ea ideea ca nu esti demna de dorit, de iubit, de apreciat. Cauzele lipsei? Multe!
N-am fost niciodata in situatia victimei, dar am trait lipsa de incredere si teama de a nu fi iubita.

Si asta o vorbesc asa cum am trait-o eu. Am crescut fara tatal natural langa mine. Si l-am vazut rar in copilaria mea (gen o data pe an multi ani la rand). Nu stau sa judec pe nimeni si nu o sa despic firul in patru al circumstantelor care au dus la aceasta situatie. Cert e ca l-am asteptat…l-am asteptat mult sa ma doreasca in viata lui, dar nu s-a intamplat niciodata. Am tanjit ani in sir dupa atentia lui si nu i-am captat-o niciodata. Nu mai vorbim de dragoste si afectiune…
Devenind un adult tanar, aceasta teama de “neiubire” s-a concretizat cu o casatorie timpurie. Practic de la 19 ani (cand deja ne am mutat impreuna), teoretic cu acte la 22. Da, m-am grabit foarte tare, dar ideea unei familii a mea, doar a mea, era tot ce-mi doream.
Lipsa experientei de viata s-a simtit, n am stiut sa gestionam situatii pentru ca nu ne-a invatat nimeni si niciunul dintre noi n-a avut exemple de urmat acasa. Iar lucrurile s-au degradat. Ho, amice…nu te ambala, stiu ca citesti, nu te scot la tabla cu lectia neinvatata, stai linistit, ca nu arunc cu oua in tine:)) Azi nu e despre tine:)))
Asa cum spuneam si intr un post anterior, am evoluat diferit si la un moment dat, la distanta, ca asa a fost sa fie. Si intr un final am divortat. Am purtat masca sotiei inca ceva vreme dupa divort…de teama, de rusine, negare a realitatii..cine stie?
Dar un esec este intotdeuna un esec, si asta naste indoieli. Indoieli despre tine, ca femeie, ca fiinta. Aceste indoieli pleaca de la modul cum arati, la modul de cum esti ca om, ca parinte, ca temperament si pana la cat de capabil esti oare sa iti faci meseria. Indoiala de tine e probabil cel mai afurisit parazit cu care te poti pricopsi. Iar pentru mine aceste efecte nocive s-au manifestat prin lipsa curajului de a face ceea ce-mi place, discreditandu-ma mereu, necrezand niciodata ca as fi capabila sa fac ceea ce fac astazi.
Nu am lasat acest parazit sa si faca prea mare cuibul in mine, mi am dat seama ca ceva nu e in ordine cu mine si am luat masuri inainte sa ajung in situatia in care sa ma multumesc cu doar cu frimituri. Si aici ma refer la planul afectiv. Un singur lucru stiam…si anume ca eu nu stiam inca cine sunt. Si am inceput sa ma caut… 🙂
Cea mai buna hotarare a fost sa fac psihanaliza. Un proces de lunga durata, uneori foarte dureros, pentru ca trebuie sa fii sincer cu tine, iar adevarul cateodata doare. Dar m-a ajutat sa mi dau seama cine sunt, ce mi doresc, ce ma face fericita!
Si asa am inceput sa mi castig existenta din cantat! (In posturi anterioare gasiti povestile) Fiindca am avut curaj. La 28 de ani! Da! Si abia la 31 am avut curaj sa merg la un concurs de voci. Nu imi imaginam vreodata ca eu o sa ajung in semifinala de la Vocea Romaniei. Dar odata intrata pe fagas, mi am dat seama ca da, locul meu e acolo si nu trebuie sa ma indoiesc de asta!

Si uite asa a luat nastere Teatru in doi…din dorinta de a da curaj celor care o asculta.

Asa ca Veronico, doar viata fara mine e pustiu. Altfel… totul se inlocuieste! Si nu…nu l as iubi in ultimele clipe, m as intoarce si l as bantui pana s-ar arunca cu masina de pe pod:))) Aviz amatorilor😂😂😂

 


Salut! Eu sunt Romanita Duminica!

Dupa cum ati vazut, de putin timp, Romanita Fricosu nu mai e…fricoasa:)
Am primit multe comentarii si multe mesaje in privat in care m-ati intrebat ce s-a intamplat!
Pai nu s-a intamplat nimic, doar am divortat si am decis sa ma intorc la numele meu initial!
Asta s-a intamplat inca de acum un an jumate, dar nu am vrut sa profit de treaba asta si sa merg la Voce cu povestea lacrimogena. Asa ca am decis sa merg inainte cu numele de Fricosu, chiar daca in acte eram deja Duminica.
Apropo de asta, le multumesc enorm producatorilor de la Voce pentru intelegere!

Sa vorbesti despre un divort nu e niciodata usor, chiar daca eu si fostul meu sot poate ne intelegem mai bine acum decat atunci cand eram casatoriti.
Povestea noastra? Simplu…iubiti din liceu.

20140420_180146

Asta e chiar prima noastra poza din 29 mai 2006, din seara in care ne-am cunoscut. Fix acum 13 ani! Tavi, nu face spume ca am pus poza asta!:))) Nici eu nu sunt mai breaza:)))

Ne-am casatorit de tineri, am devenit parinti repede si undeva pe drum am uitat sa traim macar un pic si pentru noi. Undeva la o rascruce, ne-am pierdut, si fiecare a luat-o pe drumul lui. In momentele definitorii ale vietilor si carierelor noastre am decis ca cel mai bine e sa evoluam separat.
Am crescut, avem dorinte si viziuni diferite, insa asta nu ne-a afectat nicidecum viata de familie, pentru ca suntem in continuare o familie, ne crestem si ne educam impreuna copilul, petrecem timp impreuna, sarbatori si evenimente importante si ne sustinem unul pe altul fiind cei mai buni prieteni! Mda, uite ca se poate- dupa ce epuizezi toata balacareala!:))) Nu trece o zi fara sa ne vedem si fara sa vorbim de 10 ori la telefon:) poate mai mult decat vorbeam inainte. Da, ne mai si balacarim, insa acum nu mai suntem obligati sa ne suportam. Fiecare se duce la casa lui :)))

Atunci cand flacara se stinge, iar jarul a fost stropit de atatea lacrimi varsate, e greu sa mai aprinzi chiar si o scanteie.

Daca am suferit? Da, am suferit pentru ca nu puteam sa accept ca am esuat, nu puteam sa accept ca am dat gres..insa stiu ca amandoi am fi suferit mai mult daca nu luam aceasta pauza de respiro pentru a ne da seama ce mai insemnam unul pentru altul. Si vine o vreme cand trebuie sa accepti ca nu va mai potriviti! Orice despartire este dureroasa, insa…timpul alina orice durere. Fiecare are partea lui de vina, insa am fost inspirati sa nu aruncam cu noroi unul in celalalt. Ne maturizam si ne dam seama ca sentimentele nu pot fi controlate. Vointa nu este de ajuns, iar atasamentul nu este un motiv intr-atat de puternic sa ne tina impreuna ca si cuplu. Suntem destul de mari ca sa intelegem ca inca suntem tineri si avem dreptul sa fim fericiti, iar atunci cand compromisurile depasesc pragul echilibrului, acestea devin sacrificii. Si suntem mult prea tineri sa ne sacrificam doar de dragul etichetei, doar de dragul imaginii perfecte. Atunci cand flacara se stinge, iar jarul a fost stropit de atatea lacrimi varsate, e greu sa mai aprinzi chiar si o scanteie.

Da, e greu sa faci pasul, e greu sa iti asumi un divort, de aceea foarte multi membri ai familiilor noastre, prieteni si cunostinte, vor afla abia acum, citind aceste randuri…oops:))

Inainte sa incerci sa te regasesti in doi, fie cu acelasi sau cu un altul, trebuie sa te regasesti tu pe tine…

Da, anul trecut a inceput cum nu se putea mai rau, in ianuarie am divortat si in februarie il pierdeam pe bunicul meu- probabil singurul om care m-a iubit neconditionat. M-am prabusit? Da, am simtit ca-mi fuge pamantul de sub picioare! Dar atunci, mai mult ca oricand, am stiut ca trebuie sa incep sa traiesc, sa lupt pentru ce imi doresc, daca nu, macar sa mor incerand, ca de murit toti murim la un moment dat, si nu stim cand…(de asta m-am inscris la Voce).

Azi, toate durerile au ramas undeva departe, timpul mi-a fost morfina!

Eu sunt fericita! Si pentru prima oara dupa foarte multi ani, ma uit in oglinda si sunt mandra de ceea ce vad! Ma laud si imi fac complimente in fiecare zi pentru ca eu am fost cu mine si eu m-am ridicat pe mine! Astazi sunt libera. Si cand spun libera  o spun in sensul ca am curajul sa imi asum cine sunt fara sa imi pese de gura lumii, pentru ca eu nu traiesc cu lumea si nu lumea imi dicteaza viata! In momentul cand am acceptat cine sunt, atunci am gasit linistea aia interioara dupa care tanjim toti. Inainte sa incerci sa te regasesti in doi, fie cu acelasi sau cu un altul, trebuie sa te regasesti tu pe tine..

Astazi, imi implinesc visele, ma trezesc in fiecare dimineata cu o mare pofta de viata si ma las inconjurata doar de oamenii aia care ma accepta asa cum sunt si nu incearca sa ma schimbe! Iar cel mai important…nu s-au speriat cand mi-au vazut si laturile intunecate, dimpotriva, au stat langa mine si m-au ajutat sa ajung din nou la lumina!

Nimic nu te poate dobori daca tu nu permiti! Daca am invatat ceva, am invatat ca sunt mai puternica decat imi imaginam vreodata ca pot sa fiu si ca a fi fericit este doar o chestiune de alegere!

Pam-pam…cam asta e povestea. Orice s-ar intampla, Tavi va fi mereu tatal copilului meu, cel mai bun prieten si orice s-ar intampla ne vom baza mereu unul pe celalalt!

UAN_2109

9 mai 2019- Aniversarea de 9 ani a Zarazei, copilu’ nostru, gen:)

Hai ca aici aratam mai de Doamne-ajuta fata de acum 13 ani :))))

Sa inceapa barfa! ;)))))

cover photo: Uanna Dumitrescu