Monthly Archives: June 2017

Fara mine viata e pustiu – partea a 2-a

FB_IMG_1498552406170Probabil cel mai mare demon interior cu care ne confruntam este frica de a iesi din zona de confort. Chiar daca vedem ca soarele straluceste mai puternic pe cealalta parte a insulei, ne e teama sa traversam padurea pentru a descoperi plaja insorita!

In 2015, aveam o situatie financiara stabila, un job bine platit cu destul de multe avantaje, nu simteam grija zilei de maine, aveam familia aproape, un apartament dragut, mai mult decat confortabil si o viata…linistita. Muzica era pierduta din nou in negura viselor apuse. In cateva luni, eram deja hotarata sa trec examenul de patisier. Da, inca o data renuntam la visurile mele. Ei, si uite ca oricat ai incerca sa fugi de soarta, ea te prinde din urma!

Destinul a facut ca patiseria unde lucram sa aiba probleme economice si sa fie nevoita sa renunte la mine (eram singurul angajat care nu facea parte din familie, deci evident, am fost prima restructurata).

Tot universul meu s-a prabusit! Toata stabilitatea mea financiara si emotionala se ducea pe apa sambetei. Somajul era undeva la 60% din salariu, iar toate avantajele materiale dispareau dintr-odata. Da, am disperat un pic! Recunosc! Nu stiam incotro s-o apuc. Dar aveam o voce in mine care imi spunea ca o sa fie bine! Imi spunea ca totul se intampla cu un scop si nimic nu e intamplator. Imi spunea sa am rabdare si sa am credinta ca toate se vor aranja! Era doar pasul care ma elibera din zona de confort!

Cum nu avusesem o vacanta adevarata cu familia de prin 2011, toate economiile si salariile compensatorii le-am dat pe o super vacanta in mijlocul verii. Direct Coasta de Azur, baby. Din Saint Tropez pana la Monte Carlo si apoi Costa Brava pe tarmurile spaniole. Uite-asa!

Da, in septembrie, m-a cam prins toamna ca pe greierele ala de a cantat toata vara, dar cu cateva ore de babysitting am reusit sa-mi rotunjesc veniturile si dracu’ n-a mai fost asa de negru.

Am avut rabdare si oameni in jurul meu care m-au reorientat pe calea mea, de care ma indepartasem. Stand acasa destul de mult, m-am apucat de cantat. Mi-am luat un difuzor, un microfon cu fir… si am inceput sa cant. Folclor. Romanesc. Da! De la Pink Floyd la Maria Tanase! Cumva, muzica asta autentica ma alina. Si ma ungea asa pe inima, parca imi umplea toate golurile si imi mangaia sufletul.

Si tot scalambaindu-ma in fata apropiatilor, m-am trezit ca o sa cant la un botez. Bine, recunosc…m-am “propus”. Si aici voiam sa ajung. Daca nu te propui, nimeni nu o sa vina sa te ia de mana si nici din cer nu o sa pice pleasca. Asa cum m-am propus la botez, m-am propus si in alte parti si dintr-una, intr-alta am ajuns cateva luni mai tarziu sa fac ditamai show-ul de revelion la cea mai smechera sala romaneasca de receptii din regiunea pariziana! Iar de atunci, toate s-au tinut lant! Jumatate de an mai tarziu, avusesem deja concert pe scena teatrului romanesc de la Paris si lansasem primul meu single dedicat romanilor de peste hotare, lansare care a umplut restaurantul romanesc ce imi deschisese portile catre cea mai frumoasa si fructuoasa colaborare la care nici nu visasem ca se poate dezvolta intr-un timp atat de scurt. Da, au fost oameni care au crezut in mine, mai mult decat credeam eu. Care m-au ridicat si care m-au sustinut, care nu m-au imbatat cu apa rece si care au stiut sa-mi recunoasca valoarea, dar si sa-mi spuna cand gresesc. Oameni care m-au impins de la spate chiar si atunci cand nu puteam sa ma tin pe picioare (la propriu si figurat). Oameni care mi-au dat putere chiar si in cele mai negre momente si care nu m-au lasat sa cad atunci cand viata mea personala era un haos. Oameni fara de care nu as fi fost unde sunt astazi! Acesti oameni care mi-au devenit o a doua familie, care mi-au oferit un umar sa plang si apoi m-au scuturat sa imi revin.

Mi-am luat energia de la publicul meu si le-am transmis inapoi tot ce am avut mai bun si mai pozitiv. Publicul a fost mereu pe locul 1 si am incercat de fiecare data sa le ofer un gram de inspiratie, o alinare, un cantec, un vers… Redescoperirea repertoriului romanesc a insemnat regasirea si inflorirea mea ca artist! Asa am reusit sa fac pace si cu Romania, pe care eram foarte suparata. Cu siguranta nu merit titlul de “patrioata anului”, dar cunoscand din ce in ce mai mult comunitatea romanilor, am realizat ca toti, chiar daca recunoastem sau nu, traim o drama colectiva. Oricat ne-am adapta si oricat ne-am integra in alta societate, nevoia de traditii ramane constanta. Nu putem sa ne renegam radacinile. Suntem ceea suntem pentru ca suntem romani. Iar atunci cand ne regasim sub acelasi acoperis, simtim apartenenta la trib, care cred eu, e una din nevoile primordiale ale omului. Cand incingem o hora, cand ne prindem de mana si cantam impreuna, suntem un singur glas, o singura voce si inimile noastre bat la unison. De multe ori, sunt in mijlocul lor si emotia e atat de mare incat nu pot sa-mi stapanesc lacrimile. Atat de intens! Da!

Pentru mine, asta inseamna succes!

Si fara acest schimb de emotie pura nu stiu daca as mai putea trai. Ma alimentez din dorul lor, ma hranesc cu bucuria lor si imi potolesc setea de viata cand ii vad fericiti!

De mama, de tata, de copii, de frati si surori, de dragoste si iubiri pierdute, de bucurie si necaz, muzica romaneasca are o valoare inestimabila prin simplitatea versurilor puse pe acorduri unicate.

Nu a fost mereu usor, drumul e plin de hiene deghizate in caprioare… dar si eu am pielea batatorita. E greu sa ma patrunda coltii fiarelor! Am fost muscata de vipera…de aici incolo, intepaturile de tantari nici nu le mai simt!

M-am gandit sa ma intorc in Romania… dar oare voi gasi dorul sa-l alin?

 

 

 

Advertisements

Viata fara mine e pustiu! Partea 1

FB_IMG_1496875164203FB_IMG_1496874496054FB_IMG_1496874957632

Da, fara mine! Pentru ca daca m-as pierde pe mine, as pierde tot. Daca uit cine sunt, cum as putea sa simt ca mai traiesc?

M-am nascut sa fiu artist. Din toate punctele de vedere. Dar n-am stiut asta mereu. Am fost artista lu’ mamaie la inceput si dupa multi ani, multa munca, multe sacrificii si mai ales multe esecuri, am devenit…artista dumnevoastra!

Povestea mea incepe demult, cu un Tip Top Mini Top si o Fata draga, nu fi trista, cantata acapella. La 8 ani am ridicat o sala de 2000 de persoane in picioare si am stiut ca asta vreau sa fac toata viata mea! Dar n-am fost mereu atat de constincioasa si atat de muncitoare. Am crezut ca mi se cuvine totul si m-am culcat pe urechea asta. Si anii care au urmat mi-au demonstrat ca fara dedicare aproape totala e imposibil sa reusesti! Industria muzicala din Romania devenise prin anii 2000 si ceva ceva mai spurcat decat Via Salaria. Cu toate astea, la 17 ani m-am mutat singura la Bucuresti sa imi urmez visul. Nici nu am apucat sa incerc sa razbesc pentru ca m-am lovit de toate stereotipurile. Nu ma incadram in clasicul model de blonda, inalta cu doua coaste scoase. Potentialul meu a fost redus la zero la fel ca si increderea in mine. Am refuzat sa ma conformez si am renuntat sa mai sper.

Anii au trecut, am inceput facultatea de film, m-am maritat, am facut un copil si…am uitat incet incet de muzica, de scena si de adrenalina aia pacatoasa care ma facea sa vibrez. Intr-adevar, cei 4 ani de facultate m-au slefuit si m-au ajutat sa ma cunosc ca fiinta umana. Sa imi transform emotiile in ceva productiv. Am invatat ca dincolo de aparente, tot ceea ce este artistic trebuie sa indeplineasca un rol inspirational. Dar si cei 4 ani de facultate s-au terminat si m-am trezit la fel de bleaga cum am inceput. Dar cu un bagaj emotional fara numar. Insa, fara nicio oportunitate, fara niciun orizont palpabil.

Stiam, simteam ca trebuie sa scot cumva din mine tot ceea ce ma framanta, tot ceea ce nu ma lasa noaptea sa dorm. Si stiam ca mai am de invatat, trebuia sa invat cum sa scot tot din mine. Aveam nevoie de scena ca de aer, aveam nevoie sa ma exprim…si nu reluand aceeasi dubla pana iesea, asa cum facusem 4 ani. Aveam nevoie sa simt energia publicului si sa invat sa ma folosesc de ea in asa fel incat sa transmit emotiile mele cele mai profunde. Acest schimb de conexiuni interumane care se creeaza intre public si artistul care evolueaza in fata lui este una din cele mai intense trairi pe care le poti experimenta.

Circumstantele pozitive au facut ca in vara lui 2012 sa ajung la Paris. Cu o valiza de haine si un vagon de vise. Acest oras care duhneste a istorie, arta si pasiune la orice colt de strada avea sa fie locul renasterii mele ca fiinta umana, ca femeie si ca artist. Printr-un miracol si o scrisoare de intentie iesita din tipare, am fost admisa direct in anul 3 la Facultatea de Teatru. La Paris! Si am avut sansa sa fac parte din ultima grupa a vestitei Michelle Kokosovski, un nume greu, de talie mondiala in teatrul experimental.

Timp de 1 an de zile, am simtit cum aripile mele ofilite prind din nou viata. Invatam si experimentam lucruri pe care nici nu mi le imaginam sa existe si sa functioneze la un asemenea nivel incat sa rascoleasca tot in tine, sa iti ia mintile, sa te ridice si apoi sa dea cu tine de pamant, ca mai apoi sa te cerne ca pe nisip, lasandu-ti in urma doar cateva firicele de aur. Putin, dar extrem de valoros. Mi-am depasit tracul cu care ma luptasem toata viata. Si am invatat sa am incredere in mine si in darul meu de a transmite o emotie pozitiva prin ceea ce produc pe scena! Examenul de sfarsit de an, inn fata publicului, a fost un amalgam de muzica, dans, teatru si arte plastice in care corpurile noastre au servit ca unelte principale. Niciodata nu mi-am simtit sangele clocotind in mine ca in acea zi. Atunci am stiut ca scena e vitala pentru mine. Atunci am stiut ca fara scena nu pot exista.

Cel mai important lucru pe care l-am invatat a fost ca ceea ce gandesc, devin!

Si de atunci am inceput sa devin! Atunci am inceput sa exist!

Coincidenta sau nu ( eu nu cred in coincidente), la cateva saptamani dupa examen am fost “recrutata” ca lead vocal intr-un band, ca urmare a unei evolutii muzicale cu ocazia FĂȘte de la Musique. Trupa era un Pink Floyd cover group, iar eu, o femeiusca de 26 ani, interpretam muzica lui Roger Waters si David Gilmore. Da, mi-au crescut cojones intre ceilalti 5 membri toti masculi si m-am luptat cu multe controverse misogine, dar in loc sa ma lupt cu ei (unii dintre ei, jumatatea sceptica si misogina), m-am alimentat cu increderea pe care cealalta jumatate mi-o acordase.

Nici un an mai tarziu, am reusit sa ridic din nou o sala de aproape 1000 de oameni in picioare. Majoritatea fani Pink Floyd care venisera la un concert tribut, fara sa aiba habar ca vocalul este o… fata! Si nu conta nici ca nu eram blonda, nici ca aveam 5 sau 10 kg in plus fata de “limita” admisa de showbizz.

Sangele fierbea din nou in mine! E greu de descris ce am trait in aproape 3 ore de concert, bis-uri cerute la nesfarsit si aplauze care nu se mai terminau.

Succesul a fost atat de inaltator precum a fost de sfasietoare destramarea grupului odata cu plecarea a 3 dintre membri, care din motive personale au trebuit sa renunte ( cu mare regret) la proiect. Treaba nu a mers asa bine in 3 si, desi am incercat sa recrutam alti instrumentisti, pana la urma m-am trezit iar fara scena!

In acesti 2 ani cat a durat proiectul Pink Floyd, am lucrat, pentru ca trebuia sa-mi castig existenta. Am muncit pe branci intr-o “boulangerie” (brutarie-patiserie) si trebuia sa jonglez cu toate: munca, familie si muzica. Dupa 10 ore de munca, repetitii. Apoi… trebuia sa fiu si mama, si sotie. Poate nu am excelat mereu in toate si uneori a trebuit sa sacrific familia in detrimentul muncii sau al pasiunii. Insa, habar n-aveam ca asta avea sa fie decat inceputul…

 

Va urma! (Gen maine seara)