Monthly Archives: February 2020

Credință. Curaj. Cântec

…sau cum nu o iau razna de fiecare data cand simt ca mi se taie craca de sub picioare?

Cu siguranta, tot omul trece prin momentele alea cand simte ca se prabuseste totul in jurul lui. Cand vine una, vine si a doua, si a treia si uite asa vin toate, ale dracu’;)

Da, sunt situatii din alea cand ti se pare ca gata, ai ajuns la capat. La capatul solutiilor, la capatul puterii, la capatul rabdarii. Si iti vine sa te pui in cur in mijlocul casei, in mijlocul strazii, doar sa iti proptesti capul in maini si sa stai…sa stai asa a paguba, asteptand o minune, sau asteptand o solutie de pomana.

Am o veste…minunile nu cad din cer, iar solutiile la problemele tale doar tu le poti gasi. Dar acuma, depinde daca stii unde sa cauti..ca daca mergi la brutarie sa cumperi cauciucuri…ma indoiesc ca o sa gasesti.

Ma lovesc de obstacole in fiecare zi. De cand ma trezesc si pana inchid ochii, am o mie si una de ganduri, responsabilitati, presiuni, probleme financiare, probleme cu oamenii, oh, da cate nu sunt…Panica si anxietatea incearca sa-si bage coada si la mine de fiecare data…si atunci imi iau un moment, ma asez si vorbesc cu mine. Da, eu cu mine. Si imi aduc aminte singura ca intr-un fel sau altul totul are o rezolvare.

Aici intervine credinta. Pentru mine credinta consta in niste valori si principii. Credinta mea nu se masoara in de cate ori merg la biserica, de cate ori pup icoane sau de cate ori tin post. Sau daca am spalat duminica seara :). Credinta mea se masoara in niste crezuri. Cred ca tot ce faci ti se intoarce inapoi…inzecit. Bun sau rau. Si cred in bine. Cred ca totul se intampla cu un scop. Pot sa ma dau in c#r si-n cap, daca ceva e pentru mine, va fi, daca nu, nu. Cred ca linistea sufleteasca e primordiala unei existente fericite, de aceea incerc sa fiu cat pot de corecta, astfel incat, seara cand ma pun in pat, constiinta mea sa fie impacata. Cred ca niciodata nu mi se da mai mult decat pot sa duc. Si cred ca toate greutatile si necazurile mi sunt date tocmai cu scopul de a deveni mai puternica. Din orice mi se intampla rau, gasesc o parte buna! Tragedia vietii mele a fost moartea lu’ tataie. Nimic nu m-a zdruncinat mai tare decat disparitia lui. Dar inclusiv treaba asta a adus ceva bun… a reunit familia din nou, ca nu mai vorbea nimeni cu nimeni de ani buni. Cumva toti ne-am pus diferentele la o parte si am luat-o de la capat!

Si da, cred intr-o energie superioara noua care oranduieste vietile noastre…

Curaj. Curaj gaina ca te tai :). Dupa ce stau de vorba cu mine si imi asez gandurile si imi reamintesc ca voi gasi o solutie, atunci trebuie sa-mi gasesc si curajul sa merg inainte. Acest curaj este de fapt vointa si dorinta de a iesi din zona de confort. Fiecare etapa pe care o parcurgi la un moment dat se transforma in zona de confort pentru ca te obisnuiesti cu ea. Inainte sa-mi castig existenta din cantec, tot ce voiam era o scena unde sa cant. Am gasit carciuma la Paris si am cantat. Era bine, castigam bani, eram ceruta, dar exista un nivel limitat a ceea ce puteam sa fac. Cantam cu doi instrumentisti. Atat. Am avut curaj sa vin in Romania si apoi sa ma alatur unei formatii mari (6 instrumente) si am trecut de la public de 100 de pers, la public de 300-400 de persoane. Apoi am avut curaj sa merg la Vocea Romaniei, unde publicul era de 2 milioane de persoane. Iar acum am avut curajul sa-mi initiez proiectul meu personal (fie vorba-ntre noi, imi cam mananca ficatii:)) ). Cea mai mare dovada de curaj am dat-o in momentul in csre m-am apucat de scris si mi-am pus sufletul pe hartie. Fiindca nu e usor sa scrii despre lucrurile care te-au marcat. Dar asta inseamna curaj si asumare. Si cu astea, vine eliberarea sufletului.

Iar cand iti e mai greu, atunci trebuie sa ai curaj sa mergi mai departe. Curaj sa crezi in tine, chiar si atunci cand n-o face nimeni. Curaj sa te ridici cand ai cazut de sus. Curaj sa speri in lumina cand te afli in intuneric. Curaj sa te uiti in oglinda si sa-ti asumi cine esti.

In cazul meu e cantec. Pentru ca asta imi place sa fac, pentru ca asta ma face sa vibrez. Sa simt ca traiesc. Si pentru ca e remediu la orice. In cazul tau poate sa fie pictura sau gatit sau pescuit sau orice. Orice s-ar intampla, daca ma urc pe scena ma vindec de orice! 🙂 Cantecul e hrana sufletului meu. Iar eu cant cu sufletul. Pentru mine, muzica a fost o salvare. In momentul cand am terminat facultatea de teatru la Paris, m-am angajat imediat. In brutarie (boulangerie). Era o munca buna, o munca cinstita, bine platita, dar…nu era munca pe care mi-o doream eu. Terminasem Regie la Bucuresti, terminasem teatru la Paris si eu vindeam croissante cu 0.95€. Da, ma simteam frustrata…recunosc. Intamplarea a facut sa ma alatur unei trupe. Un tribute band Pink Floyd. Aproape 2 ani a tinut aventura asta. Aveam repetitii lunea si miercurea seara, negresit. In 2 ani am avut vreo 5 cantari toate:))) si doar una platita:))), dar cred ca repetitiile in sine erau hrana mea. Cantam, cantam de 2 ori pe saptamana cu un band…era evadarea mea din cotidian.

Dupa 2 ani, s-au aranjat lucrurile… am ramas fara munca, dar am avut credinta ca totul se intampla cu un scop, am avut curajul sa merg sa cant la carciuma pentru romani…si am avut cantecul.

Suntem in 2020, mai am putin si scot un album, scris si produs de mine, am proiectul meu, businessul meu, am cantari in cele mai exclusiviste locatii din tara si sunt invitata la cele mai de top posturi de televiziune.

Da, am zile cand imi numar tigarile din pachet sa-mi ajunga pana a doua zi, dar stiu sigur ca vine si ziua cand dau cu cardu’ fara sa fac socoteala cat mi-a ramas pe el. Probleme se ivesc mereu, lucrez cu oamenii, oamenii sunt dificili. Ba ai trupa si n-ai cantari, ba ai cantari si n-ai trupa. Iar clientii…alt subiect:)). Ca dracu’n gătej, vorba lu’ mamaie. Adica pe de-a-ndoaselea :)).

Dar cumva, am mereu credinta ca toate se aranjeaza. Nu ca-mi pica solutiile din cer. Ci pentru ca o sa-mi pastrez calmul si astfel o sa am intelepciunea sa gasesc eu solutii la toate.

 

 


Light. Filter. Action!

Am tot stat sa ma gandesc cum sa abordez subiectul asta cu infatisarea, cu schimbarea brusca de imagine, cu toata presiunea asta din social media despre cum sa aratam.

In primul rand sunt femeie. Apoi sunt mama de fata, asa ca ingrijorarea mea despre tot ce se intampla in era noastra creste pe zi ce trece. Subiectul asta e destul de sensibil si interpretabil. Cum o dai, oricum nu e bine.

Ma uitam acum o juma’ de ora la in video cu o tipa care joaca in Love Island, la ei acolo, in Anglia. Si desi parea destul de brainless la prima vedere, ceva m-a facut sa o ascult pana la capat. Ma rog, joaca in Insula Cordelii, nu da pe dinafara de istetime. Dar era sincera, macar. Tipa arata… standard. Barbie like. Cu tate, cu buze, cu pometi, cu nas modelat…pana si urechile si le modelase. Povestea ca inainte de operatii nu o baga nimeni in seama si se simtea urata si marginalizata din cauza asta. Cum, necum, s-a operat, s-a apucat de despuiat la bara, au urmat si alte operatii pana s-a facut “blana”. Dar ce credeti… in loc sa se simta bine in pielea ei, acum se simte stigmatizata fiindca lumea o considera fake. Aceeasi lipsa de incredere din alte complexe. Si era toata derutata ca nu intelege ce vrea lumea.

Si m-a pus pe ganduri ca de mult voiam sa scriu treaba asta si nu stiam de unde s-o apuc si din ce punct de vedere s-o scriu.

Fata asta se plangea ca.. daca esti naturala, esti neingrijita si urata. Daca te operezi, esti plastic si fake. Cred si eu ca daca o dai dintr-o extrema in alta, bine nu ti e. Daca azi ai 100 de kg si tu slabesti 40kg in 2 luni ca ti-ai taiat stomacul  nu cred ca e ok, nici pentru psihic, nici pt fizic. Eu una as suferi de sindromul impostorului. Pentru ca nu obtii treaba aia prin munca ta (poate doar munca de a strange banii). Pentru ca nu as avea satisfactia ca am putut eu. Mie mi-au trebuit ani de zile sa ajung sa mi stabilizez o greutate normala. Si abia acum ma simt bine in pielea mea pt ca stiu cat muncesc pt asta si cata disciplina mi-am impus. Imi amintesc ca inainte de nunta am slabit 22kg in 2 luni jumate, pe cale nenaturala. Cu celebra capsula de slabit care inhiba pofta de mancare…si chiar dc ajunsesem mai slaba decat sunt acum, tot nasol ma vedeam. Obtinusem ceva fara… merit.

Nu sunt impotriva operatiilor estetice, de corectie. Daca ai o problema care nu se poate rezolva altfel, gen urechi clapauge…da, fa-o, ca n ai cum tu sa ti le lipesti cu superglue. Daca n-ai tate, corecteaza-le in limita bunului simt. Daca ai doua firicele de buze pe care nici cu ruj nu poti sa te dai, pune acolo ceva, da nu-ti fa bot de rata, sau nasu’…da, mah…ai nasu’ stramb, incoroiat, ditamai umflatura, fa-l, nu zice nimeni nu…nu sunt absurda, repet. Ah, si nu vreau sa intru in subiectul genelor si sprancenelor ca e ca si cand as calca pe bec. Sunt atat de rare sprancenele bine facute (tatuate)…iar de gene…ce sa zic…am fost tentata si mi-am pus acum vreo 3 ani, cred…si am ramas fara genele mele:)) abia au crescut. De ce m-as automutila? Da, imi pun si eu gene…din alea fir cu fir de unica folosinta cu lipici care se ia cu Bioderma sau cu Nivea si care nu cad odata cu genele mele. Dar raman la un aspect natural. Cand vad genele alea dese, negre, 100D, parca sunt matura femeii de serviciu din generala!

Si da, sunt foarte de acord cu operatiile dupa o anumita varsta cand mai cade un pomete, cand se mai lasa o falca. Si daca iti permiti retusuri, go for it. Dar de aici si pana a-ti schimba total infatisarea e drum lung. Te uiti in oglinda si nu mai esti tu. Si fara sa vrei, o faci din ce in ce mai des, din ce in ce mai exagerat si ajungi sa arati ca un mic monstru caruia mai are un pic si ii explodeaza fata! Ce e sexi si frumos in asta???

Mai grav decat asta mi se pare photoshopul. Hai, pe alea plastifiate din cutit le mai inteleg, asa sunt cat de cat si in viata reala. Dar cand tu stai sa ti pui fata in faceapp, iti lungesti picioarele, iti decupezi talia, si cate si mai cate…e peste puterea mea de intelegere. Ce simti cand iei mii de like-uri pe o facatura? Cum te mai uiti in oglinda fara sa o spargi? Unde mai e increderea aia in forte proprii? N-am nimic impotriva, un filtru, o lumina, e normal, toti ne cautam perspectiva cea mai buna. E firesc. Ne pozam din cel misto unghi. Dar am fost socata sa vad ca fii-mea si-a pus la wapp o poza atat de filtrata…cu ochi mari si albastri (ea ii are caprui), cu filtre din alea de nici nu mai seamana cu ea. Sa ma ia capu’. Si incerc sa i explic in fiecare zi cat e de frumoasa, dar fara sa vreau, e expusa la trendul asta idiot, oricat o feresc eu. Da, mai am o problema mare cu alea care isi pun lentile colorate. Poate sunt eu absurda, dar ma ia cu dureri de cap cand vad lentile de contact colorate. Si clar la mine nu vine din vreo frustrare, ca am niste ochi verzi superbi:)))), asa ca nu sunt ca vulpea care n-ajunge la struguri.

20200126_223457

 

Si cu toate astea… “audienta” tot sufera de boala copiiilor…ba esti fake si plastic, ba esti troala urata. Si asa ajung iar la echilibru. Pentru mine echilibru e sa ma folosesc de un machiaj misto care imi pune in valoare ce cred ca eu ca am mai frumos, un ochi scos in evidenta, o buza frumos conturata, un corector care mai ascunde un rid, un cosulet rebel, o cearcana, o lumina buna si un unghi potrivit. Imi aleg perspectiva. Si cu toate astea am postat zeci de poze si video uri in care sunt nemachiata, total naturala, fara sa imi pese. Pentru ca nu mi e rusine cu mine nici nemachiata. Pai dimineata daca ma trezesc langa unu’, ce fac? Sa nu ma mai recunoasca?:)))

20191231_093542

Echilibru. Si firesc. Dar stii cat de greu e sa iti mentii echilibrul si sa ramai firesc? Probabil tuturor ne e teama de banalitate, insa echilibrul nu e banal, daca ar fi, nu ar mai fi atat de greu, iar sa fii autentic in 2020 a devenit o raritate!

Astept parerile voastre!

Before & After Makeup by Diana Ionescu, the beauty maker!