Author Archives: Roma

Teatru in doi. Partea a III- a. “Mi-e teama de singuratate!”

In contextul cazului Cristinei Topescu, articolul asta vine aiurea rau. Tocmai am citit un articol despre o romanca stabilita in Italia, bolnava de cancer, care a murit si a fost gasita dupa 15 zile.

Eu sunt prima care voi sustine ca omul e facut sa traiasca in pereche. Dincolo de toate bullshit-urile sunt o romantica incurabila care inca mai crede in basmele cu final fericit, unde o Bellă-tembelă topeste inima unei bestii si-l transforma in Făt-Frumos. Da, cred ca suntem construiti sa avem pereche, sa iti gasesti o jumatate compatibila cat de cat (perfect match nu exista), si sa iti duci zilele cu bune si cu rele.

“Mi-e frica de singuratate!”, imi spunea deunazi un apropiat. Inteleg. Inteleg singuratatea de mai bine de 4 ani. Si am trecut prin toate stadiile, inclusiv am fost pe punctul de a accepta o situatie care nu m ar fi implinit in niciun fel, doar sa stiu ca teoretic nu sunt singura. Dar n am facut-o. Am preferat sa raman eu cu mine. Sa-mi aloc acest timp mie, sa ma redescopar, sa invat sa ma accept, sa-mi asum cine sunt, ce vreau si ce ma face fericita. Singuratatea, desi vine cu un pret, poti s-o transformi din inamic, in aliat.

Cuplul perfect nu exista. Clar. Te ai si plictisi, naibii! Dar sunt situatii cand potrivirea aia nu exista. Aproape deloc. Lucrurile s au intamplat din inertie, erai singur, erai trist…si hop top, aveti 2-3 ani sau mai mult impreuna si niciunul nu e fericit. Va lasati in pace unul pe altul, va vedeti fiecare de treaba lui si va multumiti doar cu gandul ca va asteapta cineva acasa. Trist… cred ca e una din cele mai triste situatii. Sa fii singur in doi. Sa fii atat de las sa ti parasesti zona de control si sa o iei de la capat. Te complaci in nefericire. Si pentru ce? Ca v-ati luat o casa? Ca platiti impreuna o chirie? Ca ati pus amandoi bani la masina? Ca mergeti 1 weekend la mare o data pe an? Si apoi? Anii trec, te resemnezi in amaraciune si esti mai trist decat daca ai fi singur.

Da, mai bine singur si asumat decat intr-o relatie care exista doar de dragul de a fi.

Era o vorba mare…nu mai stiu cine a zis…”Doamne, da-mi intelepciune sa schimb ceea ce pot schimba si putere sa accept ceea ce nu pot schimba”.

 

 

 


Teatru in doi. Partea a II-a. “N-am unde sa ma duc!”

Continuam postul precedent cu Teatrul in doi. Nu sunt vreo experta in relatii. Sunt divortata:)) Dar imi place sa observ. Si din nefericire, vad multe nasoale.

Daca ieri pretextul era “stau pentru copii”, azi ma gandeam la treaba cu “N-am unde sa ma duc”. Aici, spectrul e larg. De la zona de confort pe care ti-e greu s-o parasesti pana la confortul financiar si frica de a fi singur.

Asta cu “n-am unde sa ma duc, pierd tot daca plec”, am auzit-o la cineva apropiat mie, careia ii cunosc povestea in detaliu, asa ca nu vorbesc din presupuneri. Pe scurt, un cuplu unde el a venit cu banii si ea cu priceperea si au ridicat o afacere super smechera si profitabila. Buba? El, definita mârlaniei, un narcisist bipolar, instabil emotional, nevrotic si needucat, care se crede buricul pamantului, pe langa care si regele Solomon ar fi fost mic copil. Ea, o femeie echilibrata, educata, muncitoare, care a pornit de jos pentru a reusi tot ceea ce si-a propus. Ea nu e fericita, evident, dar ce sa faca? Daca pleaca, totul ramane la el dar oricum s-ar alege praful fara ea. Buba mai mare e ca, involuntar, si ea a inceput sa deprinda trasaturi ale caracterului infect al lui. Pentru ca da, imprumutam din caracterele celor din jur. De asta mamaie imi zicea mereu sa am grija cu cine ma “incârduiesc”:))).  Da, o situatie dificila, mai ales cand exista si copii, lucrurile se complica.

Da, situatiile astea sunt nasoale. Dupa 10-15 ani sa pierzi tot, nu e usor, dar sa-ti si vinzi sufletul atata timp si sa traiesti intr-o colivie, fie ea si de aur, mi se pare mai trist. Nu sunt vreo specialista si nu-mi place sa dau nici sfaturi ca nimeni nu e in locul tau sa inteleaga ce simti, insa ce te faci daca ajungi sa faci doar bani si sa nu si cu cine sa te bucuri? Cat sa traiesti asa?

Aceasta situatie cu n-am unde sa ma duc si ce sa fac o intalnim atat de des din pacate. Sub diferite forme. Dar experientele la care am fost martora mi-au demonstrat ca mereu exista o solutie, fie ea si extrema. Mama mea a trait intr-o relatie toxica ani de zile…vreo 13 mai exact. Cu tatal meu vitreg. Mi-e greu sa vorbesc despre asta si sa intru in amanunte, dar pot sa va spun ca o femeie la 40 de ani care nu se ducea singura nici pana la magazin, si-a lasat toata viata intr-o clipa si a plecat in strainatate cu o valiza de haine si cateva sute de euro la ea. Atat. Asta a fost pretul pe care a trebuit sa-l plateasca pentru libertate pentru ca nu a putut sau nu a stiut sa puna punct mai devreme.

Din tot ce am vazut cu ochii mei si din tot ce am trait pana acum am invatat ca decat un Moet si un zambet fals mai bine o Cola si un ras molipsitor. Sampania e buna, da. Dar cand stiu ca pot sa mi-o platesc singura. Nu sunt vreo feminista extrema, Doamne fereste, dar nu m-as lasa cumparata si cine ma cunoaste, stie ce ispite am avut:))) Dar imi place sa pun capul pe perna cu constiinta impacata si cu sufletul la purtator.

Voi aprecia mereu un cacatel daruit din suflet decat un cacatoi scump menit sa ma impresioneze. (Acuma daca si cacatoiu’ scump e din suflet…sa fie primit:)).

Despre teama de a fi singur…continuam in partea a III- a.

O sambata minunata sa aveti. Si daca nu e cu sampanie, sa fie cu o cola rece alaturi de cine va e drag!

 

 


Teatru in doi. Partea I “Am stat pentru copii!”

Startul in 2020 l-am dat lansand o piesa noua.

Teatru in doi. Cateodata nu ai curaj, esti constrans de circumstante sa ramai intr-o relatie care nu mai functioneaza. Imprejurarile difera de la caz la caz. Cea mai frecventa afirmatie e aia cu copiii. “Stau pentru copii”.

Am cunoscut un cuplu la Paris. Doi oameni foarte misto, amandoi cu cariere fulminante, doi copii si o viata aparent fara griji. Amandoi inca tineri si frumosi si foarte talentati. Talentati in a-si juca rolul zi de zi. I-am cunoscut la o petrecere unde pareau familia ideala. Gen filmele de pe Diva. Neam mare, mese in familie, vacante exotice, masini luxoase, tot tacamul.

Cunoscandu-i mai indeaproape, in urmatorii 2 ani am ajuns sa vad ca lucrurile se derulau din inertie. Afara vopsit gardul si inauntru leopardul. El o insela pe ea la greu. Ea afla aproape de fiecare data. Si de fiecare data il ierta. Pentru copii. El nu era fericit. Nici cu ea, nici cu altele. Escapadele lui devenisera un hobby asemanator cu pariurile. O adrenalina de moment care disparea la fel de repede cum aparea. Certurile la ei in casa erau la ordinea zilei. In fata copiiilor. Citeam ieri o chestie cum ca pana la varsta de 7 ani, copiii traiesc o stare de “programare”, adica tot ceea ce vad, aud si le se intampla pana la 7 ani, le determina dezvoltarea ulterioara. Acum eu ma intreb… ce asimileaza un copil care traieste intr-un mediu afectiv nociv? Stai pentru copii? Sau stai pentru ca nu ai curaj sa pui punct? Nu, stai pentru tine, pentru ca ti-e frica de ce va zice lumea, de cum te va blama familia, si zeci de motive care nu au nicio treaba cu copiii.

Da, si eu m-am gandit “ce va zice lumea”, da…si mie mi-a fost aiurea sa anunt divortul. Majoritatea familiei si a cunoscutilor mei au aflat cand am postat pe facebook, 1 an jumate mai tarziu. Dar asa cum am mai spus, am fost destul de mari sa ne dam seama ca inca suntem tineri si avem dreptul sa fim fericiti. Separat.

Am tinut legatura cu acest cuplu la Paris si desi au facut si al treilea copil, in speranta ca-i va apropia, situatia nu s-a schimbat cu nimic, metehnele ramanand aceleasi…diferenta e doar cu un copil in plus, viitor f#cked up adult. Din pacate lucrurile astea nu se intampla de azi, de ieri… si ei la randul lor au trait anturati de aceleasi obiceiuri pe care le au si ei insisi in ziua de azi. El vine dintr-o familie unde ma-sa cu ta-su nu mai dorm in acelasi pat de cand aveau 30 ani si au ramas impreuna de dragul afacerii comune, fiecare vazandu-si de viata particulara, iar ea a crescut intr-o familie musulmana unde femeia trebuia sa accepte si sa ierte tot barbatului, iar divortul… rusinea suprema!

Comportamentul “deviat” isi are radacinile intr-o copilarie nefericita. Si invers! Un comportament emitional stabil se datoreaza unui mediu stabil in care ai crescut. Si nu trebuie sa fi vreun pui de Freud ca sa intelegi asta. Trebuie doar sa te gandesti cu adevarat la binele copiiilor si nu sa ii folosesti drept scuza.

Despre zona de confort, circumstante financiare si relatii toxice, data viitoare:)

 


Eminescu si Teatru in Doi

20200115_132740

Ce au in comun Eminescu si Teatru in doi?

Pai…pe Veronica Micle:))

Acum multi ani mi se parea declaratia suprema de dragoste, sa iubesti si in ultimele clipe de agonie, daca te ar “ucide” cu mana lui!
Am pus ucide intre ghilimele ca n as vrea sa ma gandesc la sensul propriu al cuvantului, desi lumea e plina de femei care cad la propriu victime ale acestei “iubiri ucigatoare”.
Pe mine, personal, m-a ferit soarta de sensul ad litteram sau mai bine zis l-a ferit pe celalalt:))) cred ca as fi in stare sa musc din el mai rau ca Tyson:))

Dar chiar si cu ghilimele, declaratia lu’ Vero ma râcâie si ma irita. Nu e altceva decat un sindrom Stokcholm, unde victima se ataseaza de agresor, fie ea agresiune fizica sau psihica. Aia nu e dragoste! Aia e o dependenta, o legatura bolnavicioasa nascuta probabil din teama de singuratate, traume vechi, lipsa increderii de sine si lipsa totala a curajului de a…trage cortina.
Lipsa increderii in sine aduce odata cu ea ideea ca nu esti demna de dorit, de iubit, de apreciat. Cauzele lipsei? Multe!
N-am fost niciodata in situatia victimei, dar am trait lipsa de incredere si teama de a nu fi iubita.

Si asta o vorbesc asa cum am trait-o eu. Am crescut fara tatal natural langa mine. Si l-am vazut rar in copilaria mea (gen o data pe an multi ani la rand). Nu stau sa judec pe nimeni si nu o sa despic firul in patru al circumstantelor care au dus la aceasta situatie. Cert e ca l-am asteptat…l-am asteptat mult sa ma doreasca in viata lui, dar nu s-a intamplat niciodata. Am tanjit ani in sir dupa atentia lui si nu i-am captat-o niciodata. Nu mai vorbim de dragoste si afectiune…
Devenind un adult tanar, aceasta teama de “neiubire” s-a concretizat cu o casatorie timpurie. Practic de la 19 ani (cand deja ne am mutat impreuna), teoretic cu acte la 22. Da, m-am grabit foarte tare, dar ideea unei familii a mea, doar a mea, era tot ce-mi doream.
Lipsa experientei de viata s-a simtit, n am stiut sa gestionam situatii pentru ca nu ne-a invatat nimeni si niciunul dintre noi n-a avut exemple de urmat acasa. Iar lucrurile s-au degradat. Ho, amice…nu te ambala, stiu ca citesti, nu te scot la tabla cu lectia neinvatata, stai linistit, ca nu arunc cu oua in tine:)) Azi nu e despre tine:)))
Asa cum spuneam si intr un post anterior, am evoluat diferit si la un moment dat, la distanta, ca asa a fost sa fie. Si intr un final am divortat. Am purtat masca sotiei inca ceva vreme dupa divort…de teama, de rusine, negare a realitatii..cine stie?
Dar un esec este intotdeuna un esec, si asta naste indoieli. Indoieli despre tine, ca femeie, ca fiinta. Aceste indoieli pleaca de la modul cum arati, la modul de cum esti ca om, ca parinte, ca temperament si pana la cat de capabil esti oare sa iti faci meseria. Indoiala de tine e probabil cel mai afurisit parazit cu care te poti pricopsi. Iar pentru mine aceste efecte nocive s-au manifestat prin lipsa curajului de a face ceea ce-mi place, discreditandu-ma mereu, necrezand niciodata ca as fi capabila sa fac ceea ce fac astazi.
Nu am lasat acest parazit sa si faca prea mare cuibul in mine, mi am dat seama ca ceva nu e in ordine cu mine si am luat masuri inainte sa ajung in situatia in care sa ma multumesc cu doar cu frimituri. Si aici ma refer la planul afectiv. Un singur lucru stiam…si anume ca eu nu stiam inca cine sunt. Si am inceput sa ma caut… 🙂
Cea mai buna hotarare a fost sa fac psihanaliza. Un proces de lunga durata, uneori foarte dureros, pentru ca trebuie sa fii sincer cu tine, iar adevarul cateodata doare. Dar m-a ajutat sa mi dau seama cine sunt, ce mi doresc, ce ma face fericita!
Si asa am inceput sa mi castig existenta din cantat! (In posturi anterioare gasiti povestile) Fiindca am avut curaj. La 28 de ani! Da! Si abia la 31 am avut curaj sa merg la un concurs de voci. Nu imi imaginam vreodata ca eu o sa ajung in semifinala de la Vocea Romaniei. Dar odata intrata pe fagas, mi am dat seama ca da, locul meu e acolo si nu trebuie sa ma indoiesc de asta!

Si uite asa a luat nastere Teatru in doi…din dorinta de a da curaj celor care o asculta.

Asa ca Veronico, doar viata fara mine e pustiu. Altfel… totul se inlocuieste! Si nu…nu l as iubi in ultimele clipe, m as intoarce si l as bantui pana s-ar arunca cu masina de pe pod:))) Aviz amatorilor😂😂😂

 


“Zoe, Zoe! Fii bărbată!”

UAN_5910Mi-e greu sa inteleg unele lucruri. De multe ori ma minunez si eu de discrepanta asta dintre salbaticia realitatii si naivitatea care ma caracterizeaza pe mine. Cum incerc sa vad eu pisoi speriati in spatele unor lei insetati de sange…gen.
Da, cateodata e greu sa accepti adevarul. Da, uneori adevarul doare al naibii de tare incat negi realitatea pentru a mai face un pas inainte. Numai ca pasul ala il faci legat la ochi si habar n ai unde pasesti, daca esti in directia buna sau nu. Si uite asa, orbecăi in intuneric. Timpul trece si tu te invarti in cerc. Nu, nu o sa vina nicio mana magica de sus sa te indrume ca pe o papusa invartita la cheita.
Fie ca ne aflam intr-o relatie toxica unde ne bucuram doar de frimituri ori ca avem un job care ne epuizeaza fara niciun un fel de implinire, alegerile pe care facem in viata nu sunt mereu cele mai bune. Odata cu o alegere nepotrivita, vin consecintele. Vrem sau nu, trebuie sa ni le asumam. Inima franta in dragoste sau burn out la munca sunt doar consecintele inevitabile ale propriilor noastre actiuni.
Le-am trait pe amandoua. Si da, e foarte dificil sa iei masuri. Pe sub armura de Supergirl, sunt doar un om, doar o femeie, care zi de zi se lupta cu luatul deciziilor, astfel incat sa-mi gasesc echilibrul, bunastarea, atat personala cat si profesionala.
Trebuie sa recunosc, totusi, ca de cativa ani incoace, am simtit acest “awakening”. Ma rog, n-aveam cum sa nu ma trezesc, ca trezirea a fost…un dat cu capul de pereti! Si m-am zguduit atat de tare ca mi a luat ceva pana sa-mi revin din ameteala.
Dar m-am batut pe umeri…si m-am imbarbatat! Si am incercat sa ma adun si sa ma reconstruiesc. Si fac asta de cativa ani incoace asa cum stiu eu mai bine.
Primul pas? Sa-mi asum tot ceea ce fac…bun sau rau si sa nu-mi mai gasesc scuze. Imi iese mereu? Nu…i’m no f#ckin’ Wonderwoman!
Si incerc asa pe ambele planuri, si ma caut…uneori ma gasesc, uneori ma mai pierd… dar cu siguranta cu fiecare an care trece, imi tin echilibrul pe sarma aia subtire din ce in ce mai mult.

2019 se incheie in cateva zile si voi trece in noul an traind ceea ce ma face sa vibrez cel mai tare…adica sa-mi cant sufletul in fata publicului (Hotel Alpin, pregateste-te sa incingem atmosfera timp de 5 zile!).

Ce-mi doresc de la 2020? Sa am curaj mai mult! Mi-a luat un an jumate sa recunosc public ca am divortat…probabil ca nici eu nu am fost pregatita sa accept. Si mi-a luat o viata sa am curaj sa-mi pun inima in versuri si sa cant din mine.
Stiu ca sunt pe drumul cel bun, dar parca simt ca pot mai mult. Parca nu dau tot, parca nu functionez la capacitate maxima.

Anul acesta imi doresc sa am mai mult curaj. Curaj sa nu mai accept jumatati de masura. Curaj sa nu mai fac compromisuri. Curaj sa renunt la ce nu mai poate fi reparat si curaj sa incerc culmi mai inalte unde sa-mi incerc echilibrul. Curaj sa fiu fericita!

Curaj si voua!
Romanita

Photo by Uanna Dumitrescu
Hair & makeup Diana Ionescu


Salut! Eu sunt Romanita Duminica!

Dupa cum ati vazut, de putin timp, Romanita Fricosu nu mai e…fricoasa:)
Am primit multe comentarii si multe mesaje in privat in care m-ati intrebat ce s-a intamplat!
Pai nu s-a intamplat nimic, doar am divortat si am decis sa ma intorc la numele meu initial!
Asta s-a intamplat inca de acum un an jumate, dar nu am vrut sa profit de treaba asta si sa merg la Voce cu povestea lacrimogena. Asa ca am decis sa merg inainte cu numele de Fricosu, chiar daca in acte eram deja Duminica.
Apropo de asta, le multumesc enorm producatorilor de la Voce pentru intelegere!

Sa vorbesti despre un divort nu e niciodata usor, chiar daca eu si fostul meu sot poate ne intelegem mai bine acum decat atunci cand eram casatoriti.
Povestea noastra? Simplu…iubiti din liceu.

20140420_180146

Asta e chiar prima noastra poza din 29 mai 2006, din seara in care ne-am cunoscut. Fix acum 13 ani! Tavi, nu face spume ca am pus poza asta!:))) Nici eu nu sunt mai breaza:)))

Ne-am casatorit de tineri, am devenit parinti repede si undeva pe drum am uitat sa traim macar un pic si pentru noi. Undeva la o rascruce, ne-am pierdut, si fiecare a luat-o pe drumul lui. In momentele definitorii ale vietilor si carierelor noastre am decis ca cel mai bine e sa evoluam separat.
Am crescut, avem dorinte si viziuni diferite, insa asta nu ne-a afectat nicidecum viata de familie, pentru ca suntem in continuare o familie, ne crestem si ne educam impreuna copilul, petrecem timp impreuna, sarbatori si evenimente importante si ne sustinem unul pe altul fiind cei mai buni prieteni! Mda, uite ca se poate- dupa ce epuizezi toata balacareala!:))) Nu trece o zi fara sa ne vedem si fara sa vorbim de 10 ori la telefon:) poate mai mult decat vorbeam inainte. Da, ne mai si balacarim, insa acum nu mai suntem obligati sa ne suportam. Fiecare se duce la casa lui :)))

Atunci cand flacara se stinge, iar jarul a fost stropit de atatea lacrimi varsate, e greu sa mai aprinzi chiar si o scanteie.

Daca am suferit? Da, am suferit pentru ca nu puteam sa accept ca am esuat, nu puteam sa accept ca am dat gres..insa stiu ca amandoi am fi suferit mai mult daca nu luam aceasta pauza de respiro pentru a ne da seama ce mai insemnam unul pentru altul. Si vine o vreme cand trebuie sa accepti ca nu va mai potriviti! Orice despartire este dureroasa, insa…timpul alina orice durere. Fiecare are partea lui de vina, insa am fost inspirati sa nu aruncam cu noroi unul in celalalt. Ne maturizam si ne dam seama ca sentimentele nu pot fi controlate. Vointa nu este de ajuns, iar atasamentul nu este un motiv intr-atat de puternic sa ne tina impreuna ca si cuplu. Suntem destul de mari ca sa intelegem ca inca suntem tineri si avem dreptul sa fim fericiti, iar atunci cand compromisurile depasesc pragul echilibrului, acestea devin sacrificii. Si suntem mult prea tineri sa ne sacrificam doar de dragul etichetei, doar de dragul imaginii perfecte. Atunci cand flacara se stinge, iar jarul a fost stropit de atatea lacrimi varsate, e greu sa mai aprinzi chiar si o scanteie.

Da, e greu sa faci pasul, e greu sa iti asumi un divort, de aceea foarte multi membri ai familiilor noastre, prieteni si cunostinte, vor afla abia acum, citind aceste randuri…oops:))

Inainte sa incerci sa te regasesti in doi, fie cu acelasi sau cu un altul, trebuie sa te regasesti tu pe tine…

Da, anul trecut a inceput cum nu se putea mai rau, in ianuarie am divortat si in februarie il pierdeam pe bunicul meu- probabil singurul om care m-a iubit neconditionat. M-am prabusit? Da, am simtit ca-mi fuge pamantul de sub picioare! Dar atunci, mai mult ca oricand, am stiut ca trebuie sa incep sa traiesc, sa lupt pentru ce imi doresc, daca nu, macar sa mor incerand, ca de murit toti murim la un moment dat, si nu stim cand…(de asta m-am inscris la Voce).

Azi, toate durerile au ramas undeva departe, timpul mi-a fost morfina!

Eu sunt fericita! Si pentru prima oara dupa foarte multi ani, ma uit in oglinda si sunt mandra de ceea ce vad! Ma laud si imi fac complimente in fiecare zi pentru ca eu am fost cu mine si eu m-am ridicat pe mine! Astazi sunt libera. Si cand spun libera  o spun in sensul ca am curajul sa imi asum cine sunt fara sa imi pese de gura lumii, pentru ca eu nu traiesc cu lumea si nu lumea imi dicteaza viata! In momentul cand am acceptat cine sunt, atunci am gasit linistea aia interioara dupa care tanjim toti. Inainte sa incerci sa te regasesti in doi, fie cu acelasi sau cu un altul, trebuie sa te regasesti tu pe tine..

Astazi, imi implinesc visele, ma trezesc in fiecare dimineata cu o mare pofta de viata si ma las inconjurata doar de oamenii aia care ma accepta asa cum sunt si nu incearca sa ma schimbe! Iar cel mai important…nu s-au speriat cand mi-au vazut si laturile intunecate, dimpotriva, au stat langa mine si m-au ajutat sa ajung din nou la lumina!

Nimic nu te poate dobori daca tu nu permiti! Daca am invatat ceva, am invatat ca sunt mai puternica decat imi imaginam vreodata ca pot sa fiu si ca a fi fericit este doar o chestiune de alegere!

Pam-pam…cam asta e povestea. Orice s-ar intampla, Tavi va fi mereu tatal copilului meu, cel mai bun prieten si orice s-ar intampla ne vom baza mereu unul pe celalalt!

UAN_2109

9 mai 2019- Aniversarea de 9 ani a Zarazei, copilu’ nostru, gen:)

Hai ca aici aratam mai de Doamne-ajuta fata de acum 13 ani :))))

Sa inceapa barfa! ;)))))

cover photo: Uanna Dumitrescu


Cea mai frumoasa vara

Momentul pe care l-am asteptat…o viata! Cea mai frumoasa vara sau cum am inceput sa am curaj si sa imi pun sufletul pe tava si sa vi-l servesc aburind.

Totul incepe sa prinda contur, totul capata sens, lucrurile se intampla fix atunci cand trebuie si cu cine trebuie. Desi au fost perioade cand m-am indepartat de la drumul asta, cumva, mereu, ceva m-a adus inapoi! Maktub, vorba ‘ceea:)

Cea mai frumoasa vara este primul single de pe albumul cu acelasi nume la care lucrez de zor de cateva luni si cu putin noroc, in toamna o sa lansez povestea intregului album! 11 piese scrise in totalitate de mine, versuri care vin de acolo, din adancurile pe care mi-a fost frica sa le explorez.

Dar azi ma simt mai puternica. De azi imi eliberez emotiile, trairile si simtirile, oricat de riscanta ar fi aceasta interventie pe cord deschis, aproape ad litteram! Dar adrenalina asta…sa fiu a naibii daca se compara cu ceva 🙂

Stati pe-aproape, savurati hitul verii, iubiti cu pasiune, fiti liberi si traiti la maxim, fara temeri, fara constrangeri. Sa fie o vara de neuitat, sa fie CEA MAI FRUMOASA VARA!