Author Archives: Roma

De ce este greu sa pui punct.

fullstop

Probabil ca punctul culminant al unei relatii este chiar cel final. Dar cand stii cand e momentul sa pui punct? Cand renunti la lupta? Cand accepti esecul relatiei? Cand decizi sa pui punct si s-o iei de la capat?

Cu siguranta numai in romanele de altadata oamenii mureau din dragoste, in viata de zi cu zi se scutura si merg mai departe. Mentalitatile si preconceptiile s-au adaptat societatii de consum in care traim, o societate care a devenit atat de permisiva incat aruncam oamenii la fel ca pe un produs expirat, un ambalaj gol sau o haina iesita din trend. Cateodata o facem si pentru simplul fapt ca nu mai avem loc in dulap si trebuie sa alegem ce pastram si ce aruncam.

Sa schimbi partenerii ca pe sosete sau sa iti pui pirostriile de 3 ori in cap nu mai reprezinta motiv de discriminare, dimpotriva, un barbat care schimba neveste si jongleaza cu amante e un smecher, iar femeia care “are curaj” si divorteaza e puternica si independenta, potrivit tiparului noului secol.

Dar apoi ne intrebam de ce ajungem din ce in ce mai mult sa umplem cabinetele de terapie!

De ce punem capat relatiilor? De ce divortam daca la un moment dat am spus da pana cand moartea ne va desparti? De ce nu mai facem eforturi sa reparam in loc sa cumparam alt produs nou?

Pentru ca ne permitem! Pentru ca noua cultura propavaduita si implementata sub toate formele de propaganda moderna (muzica, cinematografie, literatura, bloguri, campanii), ne determina sa gandim ca viata e scurta si trebuie s-o traim la maxim, si daca nu merge…”hai, ramai cu ma-ta”!!!

Si da, asa e! Viata se poate sfarsi oricand, doborat fiind de o caramida cazuta in cap de pe vreun bloc cu bulina. Si vrei sa traiesti viata la maxim asa cum suntem bombardati zilnic cu clipuri motivationale si speakeri care ne indeamna sa privim viata cu pozitivism. Dar in viata reala, deciziile sunt foarte greu de luat, si cu cat exista mai multi factori si paranteze in ecuatie, cu atat ne ia mai mult timp sa luam decizia corecta!

Da-i timpului timp!

Raspunsul e mereu in tine. E greu sa inveti sa intelegi vocea aia interioara care cateodata, desi striga la tine ca sergentul la cadeti, tu nu ii intelegi limbajul, oricat de tare si agresiv ar striga! Da-ti timp sa inveti limba, asa cum a-i acorda timp sa inveti o limba straina. Cel mai dificil este atunci cand incepi sa inveti, dar nu vrei sa auzi.  Esti setat pe ceea ce ar trebui sa vrei si nu vrei sa recunosti ceea ce vrei cu adevarat. Da-ti timp din nou! Fii sigur ca ceea ce crezi ca vrei este ceea ceea ce vrei cu adevarat! Nu poti sa stii daca iti place un fel de mancare pana nu il gusti. Da-ti timp, prepara-l si condimenteaza-l dupa gustul tau, si abia apoi decide-te daca iti place sau nu. Dar daca nici atunci nu iti place, nu are rost sa repeti reteta la nesfarsit, daca ai ingrediente sa faci si altceva!

Desi aproape toata viata mea s-a bazat pe celebrul dicton “totul se intampla cu un scop”, acuma incep sa imi dezvolt viziunile si sa imi dau seama ca nu e niciodata totul alb sau negru. Omul extremelor care eram odata incepe sa prinda un alt contur, odata cu schimbarile survenite in viata mea si imi dau seama ca uneori, da, exista peste 50 de nuante de gri. Si daca uneori ne raportam parerile la ceea ce se intampla unora si altora, judecand fara mila, barfind si condamnand, alte dati, constientizam involuntar ca totul e relativ!

Si ca sa va dau un exemplu clar…fiti sinceri si recunoasteti de cate ori nu gandim asa: daca Marieta e prietena noastra si si-a lasat barbatul dupa ce a aflat ca a inselat-o, o felicitam si o sustinem ca nu s-a lasat calcata in picioare si suntem alaturi de ea si o incurajam sa iasa la intalniri. Daca o “marieta” de la etajul 4 si-a parasit barbatul si se vede cu alti o barbati, e o curva si o proasta ca si-a lasat barbatul, chiar daca el mai calca stramba din cand in cand, pai cum? Toti fac la fel, doar e barbat si el! Dar ea trebuia sa inteleaga si sa-si vada de casa ei si eventual sa se prefaca in continuare ca totul e roz si frumos!

Vom privi mereu lucrurile din perspectiva care ne convine, dar uneori aceasta alegere se numeste negare a realitatii.

Un lucru e cert: nimic nu e sigur!

De aceea, devine tot mai greu sa pui punct; deocamdata eu pun punct si virgula pentru ca totul e relativ!

 

Advertisements

Ce trebuie sa stii la 30 ani!

20170705_111911

Primul selfie la 30 ani si 2 zile!

Ce am invatat eu pana la #30ani (intr-o ordine absolut aleatorie)

1. Sa ma doara-n p#l@! 

Da! Sa ma doara fix in flocul drept, pe care nu il am, de ce cred altii, atata timp cat eu sunt cu constiinta impacata!

2. Urmeaza-ti instinctul! 

Nimeni nu stie mai bine decat… mine! Nimeni nu imi sterge noaptea lacrimile care ma ineaca si nimeni nu stie ce imi face inima sa tresara! (Ma rog, aproape nimeni, sunt persoane care stiu si cand ma cac, la propriu). Go with the flow!

3. Accepta cine esti!

Da, sa accept cine sunt si sa nu mai incerc sa ma schimb in functie de ceilalti. Da, vb cu p#l@ cateodata si ma f#t in gura unora! Si imi place sa beau un pahar in plus atunci cand ma simt bine si sa dau din mine toate prostiile pe care mi le debiteaza piticii din creierii mei! Asta nu inseamna ca atunci cand vorbesc cu ministri sau ambasadori ii salut cu “ce faci, co@ie”.

4. Iubeste-te pe tine insuti!

Daca nu ma iubesc eu, nu ma iubeste nimeni! Imi iubesc pielea maslinie care-mi acopera coapsele voluptoase, soldurile apetisante si pantecele magice care au dat viata! Si ochii mei verzi care lumineaza orice intuneric!
Imi iubesc pometii inalti care ies in evidenta atunci cand ma hlizesc ca toanta la te-miri-ce! Imi iubesc pieptul rotund si stralucitor, nerabdator sa iasa din balconette.

5. Iarta!

Nimic nu o sa mi aduca linistea atata timp cat sufletul meu urla de ranchiuna! La ce bun? Ce castig? Peace and love, ma’friends! Asta e secretul… Nu judeca, iarta si mergi mai departe! Niciodata nu o sa-ti iei zborul daca inima atarna de greutate amara!

6. Omul sfinteste… lucrul!
Pot sa port o rochie de 20 euro si sa ma simt de milioane. Pot sa am pantofi de 15 euro si sa ma inalte mai mult decat unii de 150. Iar in geanta mea de 30 euro pot sa car mai multi bani decat intr-un plic fitos de la Chanel.

7. Ia doar cat ai nevoie!

Sa cumpar mancare atat cat stiu ca o sa consum, sa nu fiu nevoita sa arunc. Sa plec in vacanta doar atata timp cat pot sa imi fac toate poftele in fiecare zi. Sa nu adun oameni in jurul meu doar ca sa nu ma cred singura.

8. Bucura-te de micile placeri!

Asta am invatat demult, ca intotdeauna o bagheta si o bucata de branza, savurate pe malul Senei (acompaniata sau nu), va fi de o mie de ori mai delicios decat o cina cu stele verzi, pardon, Michelin, pe pereti.

9. Copiii iti dau putere!

Am devenit mama la nici 23 de ani. Habar nu aveam pe ce lume sunt. Nici nu am fost sigura in timpul sarcinii daca era momentul potrivit pentru asa ceva. Insa, in cele mai dificile momente din viata, doar dragostea neconditionata a copilului meu a reusit sa ma impinga de la spate si sa-mi dea putere sa merg mai departe. Pentru toti ceilalti din viata mea pot fi inlocuita, mama poate sa aiba alti copii, bunica are alti nepoti, sotul poate sa isi ia o alta nevasta, dar fata mea va avea doar o singura mama!

10. Totul se intampla cu un scop!

Poti sa te dai si-n cur si-n cap, dar daca iti e scris sa se intample, se intampla! Nimic nu e intamplator, si fiecare are rolul sau in viata. Nimeni nu intra din greseala in viata noastra, oricat de spurcat ar fi. Lasa-l sa isi faca rolul, iar tu invata lectia! Tot raul spre bine, cum zice mamaie! Chiar si cele mai nefaste intamplari se dovedesc a fi intr-o zi doar termeni ai unei ecuatii mai mari. N-are sens sa incep cu exemplele cliseice gen Oprah, care a fost data afara din televiziune si asa mai departe…

11. Iubirea pe paine e cel mai bun mic dejun…si pranz…si cina!                          

Din pacate, oamenii devin din ce in mai materialisti. Confundam fericirea cu bunastarea. Insa nimic pe lumea asta nu iti poate aduce sufletul la exaltare decat momentul ala, cand el/ea (ei, dupa caz 🙂 ) pune mana pe tine ca pe aur si te adulmeca ca pe cel mai scump vin, te savureaza ca pe cel mai rar caviar si parca te mesteca fara incetare, fara sa te inghita, numai ca sa iti simta gustul cat mai mult…

12. Urmeaza-ti visele!    

Acuma daca visezi sa ajungi pe luna si tu ai trecut de prima tinerete, ma indoiesc ca mai ajungi pe luna (poate doar sa te lansezi din Amsterdam), dar daca visul tau e pamantean, nu renunta! Munceste pana ti se taie picioarele si pana iti cad mainile, da din coate pana iti faci loc in fata! Visurile se implinesc atunci cand te astepti mai putin!

13. Viata e scurta, traieste clipa!          

Nu ramane blocat acolo unde simti ca te sufoci! Nu face sacrificii nefondate doar de dragul de a fi in rand cu lumea! Ia atitudine, ridica capul din pamant, fi stapanul vietii tale! Traieste cu urechile inchise si cu zambetul larg deschis!

Aleluia!


Fara mine viata e pustiu – partea a 2-a

FB_IMG_1498552406170Probabil cel mai mare demon interior cu care ne confruntam este frica de a iesi din zona de confort. Chiar daca vedem ca soarele straluceste mai puternic pe cealalta parte a insulei, ne e teama sa traversam padurea pentru a descoperi plaja insorita!

In 2015, aveam o situatie financiara stabila, un job bine platit cu destul de multe avantaje, nu simteam grija zilei de maine, aveam familia aproape, un apartament dragut, mai mult decat confortabil si o viata…linistita. Muzica era pierduta din nou in negura viselor apuse. In cateva luni, eram deja hotarata sa trec examenul de patisier. Da, inca o data renuntam la visurile mele. Ei, si uite ca oricat ai incerca sa fugi de soarta, ea te prinde din urma!

Destinul a facut ca patiseria unde lucram sa aiba probleme economice si sa fie nevoita sa renunte la mine (eram singurul angajat care nu facea parte din familie, deci evident, am fost prima restructurata).

Tot universul meu s-a prabusit! Toata stabilitatea mea financiara si emotionala se ducea pe apa sambetei. Somajul era undeva la 60% din salariu, iar toate avantajele materiale dispareau dintr-odata. Da, am disperat un pic! Recunosc! Nu stiam incotro s-o apuc. Dar aveam o voce in mine care imi spunea ca o sa fie bine! Imi spunea ca totul se intampla cu un scop si nimic nu e intamplator. Imi spunea sa am rabdare si sa am credinta ca toate se vor aranja! Era doar pasul care ma elibera din zona de confort!

Cum nu avusesem o vacanta adevarata cu familia de prin 2011, toate economiile si salariile compensatorii le-am dat pe o super vacanta in mijlocul verii. Direct Coasta de Azur, baby. Din Saint Tropez pana la Monte Carlo si apoi Costa Brava pe tarmurile spaniole. Uite-asa!

Da, in septembrie, m-a cam prins toamna ca pe greierele ala de a cantat toata vara, dar cu cateva ore de babysitting am reusit sa-mi rotunjesc veniturile si dracu’ n-a mai fost asa de negru.

Am avut rabdare si oameni in jurul meu care m-au reorientat pe calea mea, de care ma indepartasem. Stand acasa destul de mult, m-am apucat de cantat. Mi-am luat un difuzor, un microfon cu fir… si am inceput sa cant. Folclor. Romanesc. Da! De la Pink Floyd la Maria Tanase! Cumva, muzica asta autentica ma alina. Si ma ungea asa pe inima, parca imi umplea toate golurile si imi mangaia sufletul.

Si tot scalambaindu-ma in fata apropiatilor, m-am trezit ca o sa cant la un botez. Bine, recunosc…m-am “propus”. Si aici voiam sa ajung. Daca nu te propui, nimeni nu o sa vina sa te ia de mana si nici din cer nu o sa pice pleasca. Asa cum m-am propus la botez, m-am propus si in alte parti si dintr-una, intr-alta am ajuns cateva luni mai tarziu sa fac ditamai show-ul de revelion la cea mai smechera sala romaneasca de receptii din regiunea pariziana! Iar de atunci, toate s-au tinut lant! Jumatate de an mai tarziu, avusesem deja concert pe scena teatrului romanesc de la Paris si lansasem primul meu single dedicat romanilor de peste hotare, lansare care a umplut restaurantul romanesc ce imi deschisese portile catre cea mai frumoasa si fructuoasa colaborare la care nici nu visasem ca se poate dezvolta intr-un timp atat de scurt. Da, au fost oameni care au crezut in mine, mai mult decat credeam eu. Care m-au ridicat si care m-au sustinut, care nu m-au imbatat cu apa rece si care au stiut sa-mi recunoasca valoarea, dar si sa-mi spuna cand gresesc. Oameni care m-au impins de la spate chiar si atunci cand nu puteam sa ma tin pe picioare (la propriu si figurat). Oameni care mi-au dat putere chiar si in cele mai negre momente si care nu m-au lasat sa cad atunci cand viata mea personala era un haos. Oameni fara de care nu as fi fost unde sunt astazi! Acesti oameni care mi-au devenit o a doua familie, care mi-au oferit un umar sa plang si apoi m-au scuturat sa imi revin.

Mi-am luat energia de la publicul meu si le-am transmis inapoi tot ce am avut mai bun si mai pozitiv. Publicul a fost mereu pe locul 1 si am incercat de fiecare data sa le ofer un gram de inspiratie, o alinare, un cantec, un vers… Redescoperirea repertoriului romanesc a insemnat regasirea si inflorirea mea ca artist! Asa am reusit sa fac pace si cu Romania, pe care eram foarte suparata. Cu siguranta nu merit titlul de “patrioata anului”, dar cunoscand din ce in ce mai mult comunitatea romanilor, am realizat ca toti, chiar daca recunoastem sau nu, traim o drama colectiva. Oricat ne-am adapta si oricat ne-am integra in alta societate, nevoia de traditii ramane constanta. Nu putem sa ne renegam radacinile. Suntem ceea suntem pentru ca suntem romani. Iar atunci cand ne regasim sub acelasi acoperis, simtim apartenenta la trib, care cred eu, e una din nevoile primordiale ale omului. Cand incingem o hora, cand ne prindem de mana si cantam impreuna, suntem un singur glas, o singura voce si inimile noastre bat la unison. De multe ori, sunt in mijlocul lor si emotia e atat de mare incat nu pot sa-mi stapanesc lacrimile. Atat de intens! Da!

Pentru mine, asta inseamna succes!

Si fara acest schimb de emotie pura nu stiu daca as mai putea trai. Ma alimentez din dorul lor, ma hranesc cu bucuria lor si imi potolesc setea de viata cand ii vad fericiti!

De mama, de tata, de copii, de frati si surori, de dragoste si iubiri pierdute, de bucurie si necaz, muzica romaneasca are o valoare inestimabila prin simplitatea versurilor puse pe acorduri unicate.

Nu a fost mereu usor, drumul e plin de hiene deghizate in caprioare… dar si eu am pielea batatorita. E greu sa ma patrunda coltii fiarelor! Am fost muscata de vipera…de aici incolo, intepaturile de tantari nici nu le mai simt!

M-am gandit sa ma intorc in Romania… dar oare voi gasi dorul sa-l alin?

 

 

 


Viata fara mine e pustiu! Partea 1

FB_IMG_1496875164203FB_IMG_1496874496054FB_IMG_1496874957632

Da, fara mine! Pentru ca daca m-as pierde pe mine, as pierde tot. Daca uit cine sunt, cum as putea sa simt ca mai traiesc?

M-am nascut sa fiu artist. Din toate punctele de vedere. Dar n-am stiut asta mereu. Am fost artista lu’ mamaie la inceput si dupa multi ani, multa munca, multe sacrificii si mai ales multe esecuri, am devenit…artista dumnevoastra!

Povestea mea incepe demult, cu un Tip Top Mini Top si o Fata draga, nu fi trista, cantata acapella. La 8 ani am ridicat o sala de 2000 de persoane in picioare si am stiut ca asta vreau sa fac toata viata mea! Dar n-am fost mereu atat de constincioasa si atat de muncitoare. Am crezut ca mi se cuvine totul si m-am culcat pe urechea asta. Si anii care au urmat mi-au demonstrat ca fara dedicare aproape totala e imposibil sa reusesti! Industria muzicala din Romania devenise prin anii 2000 si ceva ceva mai spurcat decat Via Salaria. Cu toate astea, la 17 ani m-am mutat singura la Bucuresti sa imi urmez visul. Nici nu am apucat sa incerc sa razbesc pentru ca m-am lovit de toate stereotipurile. Nu ma incadram in clasicul model de blonda, inalta cu doua coaste scoase. Potentialul meu a fost redus la zero la fel ca si increderea in mine. Am refuzat sa ma conformez si am renuntat sa mai sper.

Anii au trecut, am inceput facultatea de film, m-am maritat, am facut un copil si…am uitat incet incet de muzica, de scena si de adrenalina aia pacatoasa care ma facea sa vibrez. Intr-adevar, cei 4 ani de facultate m-au slefuit si m-au ajutat sa ma cunosc ca fiinta umana. Sa imi transform emotiile in ceva productiv. Am invatat ca dincolo de aparente, tot ceea ce este artistic trebuie sa indeplineasca un rol inspirational. Dar si cei 4 ani de facultate s-au terminat si m-am trezit la fel de bleaga cum am inceput. Dar cu un bagaj emotional fara numar. Insa, fara nicio oportunitate, fara niciun orizont palpabil.

Stiam, simteam ca trebuie sa scot cumva din mine tot ceea ce ma framanta, tot ceea ce nu ma lasa noaptea sa dorm. Si stiam ca mai am de invatat, trebuia sa invat cum sa scot tot din mine. Aveam nevoie de scena ca de aer, aveam nevoie sa ma exprim…si nu reluand aceeasi dubla pana iesea, asa cum facusem 4 ani. Aveam nevoie sa simt energia publicului si sa invat sa ma folosesc de ea in asa fel incat sa transmit emotiile mele cele mai profunde. Acest schimb de conexiuni interumane care se creeaza intre public si artistul care evolueaza in fata lui este una din cele mai intense trairi pe care le poti experimenta.

Circumstantele pozitive au facut ca in vara lui 2012 sa ajung la Paris. Cu o valiza de haine si un vagon de vise. Acest oras care duhneste a istorie, arta si pasiune la orice colt de strada avea sa fie locul renasterii mele ca fiinta umana, ca femeie si ca artist. Printr-un miracol si o scrisoare de intentie iesita din tipare, am fost admisa direct in anul 3 la Facultatea de Teatru. La Paris! Si am avut sansa sa fac parte din ultima grupa a vestitei Michelle Kokosovski, un nume greu, de talie mondiala in teatrul experimental.

Timp de 1 an de zile, am simtit cum aripile mele ofilite prind din nou viata. Invatam si experimentam lucruri pe care nici nu mi le imaginam sa existe si sa functioneze la un asemenea nivel incat sa rascoleasca tot in tine, sa iti ia mintile, sa te ridice si apoi sa dea cu tine de pamant, ca mai apoi sa te cerne ca pe nisip, lasandu-ti in urma doar cateva firicele de aur. Putin, dar extrem de valoros. Mi-am depasit tracul cu care ma luptasem toata viata. Si am invatat sa am incredere in mine si in darul meu de a transmite o emotie pozitiva prin ceea ce produc pe scena! Examenul de sfarsit de an, inn fata publicului, a fost un amalgam de muzica, dans, teatru si arte plastice in care corpurile noastre au servit ca unelte principale. Niciodata nu mi-am simtit sangele clocotind in mine ca in acea zi. Atunci am stiut ca scena e vitala pentru mine. Atunci am stiut ca fara scena nu pot exista.

Cel mai important lucru pe care l-am invatat a fost ca ceea ce gandesc, devin!

Si de atunci am inceput sa devin! Atunci am inceput sa exist!

Coincidenta sau nu ( eu nu cred in coincidente), la cateva saptamani dupa examen am fost “recrutata” ca lead vocal intr-un band, ca urmare a unei evolutii muzicale cu ocazia Fête de la Musique. Trupa era un Pink Floyd cover group, iar eu, o femeiusca de 26 ani, interpretam muzica lui Roger Waters si David Gilmore. Da, mi-au crescut cojones intre ceilalti 5 membri toti masculi si m-am luptat cu multe controverse misogine, dar in loc sa ma lupt cu ei (unii dintre ei, jumatatea sceptica si misogina), m-am alimentat cu increderea pe care cealalta jumatate mi-o acordase.

Nici un an mai tarziu, am reusit sa ridic din nou o sala de aproape 1000 de oameni in picioare. Majoritatea fani Pink Floyd care venisera la un concert tribut, fara sa aiba habar ca vocalul este o… fata! Si nu conta nici ca nu eram blonda, nici ca aveam 5 sau 10 kg in plus fata de “limita” admisa de showbizz.

Sangele fierbea din nou in mine! E greu de descris ce am trait in aproape 3 ore de concert, bis-uri cerute la nesfarsit si aplauze care nu se mai terminau.

Succesul a fost atat de inaltator precum a fost de sfasietoare destramarea grupului odata cu plecarea a 3 dintre membri, care din motive personale au trebuit sa renunte ( cu mare regret) la proiect. Treaba nu a mers asa bine in 3 si, desi am incercat sa recrutam alti instrumentisti, pana la urma m-am trezit iar fara scena!

In acesti 2 ani cat a durat proiectul Pink Floyd, am lucrat, pentru ca trebuia sa-mi castig existenta. Am muncit pe branci intr-o “boulangerie” (brutarie-patiserie) si trebuia sa jonglez cu toate: munca, familie si muzica. Dupa 10 ore de munca, repetitii. Apoi… trebuia sa fiu si mama, si sotie. Poate nu am excelat mereu in toate si uneori a trebuit sa sacrific familia in detrimentul muncii sau al pasiunii. Insa, habar n-aveam ca asta avea sa fie decat inceputul…

 

Va urma! (Gen maine seara)

 

 

 

 

 


MAKTUB

Screenshot_20170520-114123.jpgE foarte greu sa accepti circumstantele pe care nu le poti controla. Te coplesesc toate cele te inconjoara si nu gasesti sens in nimic din ceea ce se intampla. De ce tocmai tie? Care e rostul suferintei?

Frustrarile nu intarzie sa apara atunci cand viata da cu tine de pamant. Fie ca pierzi un job, o casa, o persoana iubita sau orice nedreptate care aparent apare ca o furtuna de mai si te baga in vartejul ei ametitor…

Iti derulezi de mii de ori ce ai fi putut sa faci sa previi sau sa eviti, despici firul in patru pana cand simti ca te sufoci de anxietate. Te intrebi de ce, cum si cu ce ai gresit. Ramai blocat intr-un trecut pe care nu vrei sa accepti ca nu poti sa-l mai schimbi, in loc sa profiti de ultima libertate deplina pe care nimeni nu ti-o poate lua niciodata: libertatea de a alege cum reactionezi in situatia data.

Poti sa alegi sa fii o victima, sa iti plangi de mila si sa cazi intr-o nenorocita de depresie care nu are happy end mai niciodata. Sau poti sa alegi sa speri intr-un scop. Un scop suprem care da sens intregii tale suferinte si care poate schimba viitorul. Sa alegi sa primesti totul ca o secventa cheie a filmului tau.

Tot raul spre bine, asa cum zice mamaie. Un punct de vedere sanatos va transforma viziunea asupra dramelor vietii. Omul optimist va percepe fiecare intamplare ca o lectie de viata si o sursa de invatatura. Optimistul va cauta sens si in piatra seaca pentru a accepta cu serenitate provocarile la care este supus.

Viktor Frankl, psihiatru de renume mondial, supravietuitor al Holocaustului, ne indeamna in cartea sa Man’s search for meaning, sa nu uitam niciodata ca putem gasi scop in viata chiar si atunci cand suntem confruntati cu cele mai disperate situatii, chiar si atunci cand totul e naruit sau fara posibilitatea de a schimba ceva.

Potentialul uman este unic si daca cititi cartea lui Frankl, sau orice carte despre supravietuitorii Holocaustului, veti realiza ca fiinta umana este proiectata sa indure atat cat isi ingaduie. Cu alte cuvinte, putem sa ducem fix atat cat credem. Cu cat credem mai mult in noi, cu atat vom ajunge mai departe. Tragedia personala se va transforma intr-un triumf cu tine insuti si insusi faptul ca ai nu te-ai lasat doborat este premiul cel mare. Totul depinde de noi si cum privim lucrurile, ce atitudine luam si cum gasim un scop chiar si in suferinta.

Exemplul este dat tot de Frankl care povesteste despre un doctor in varsta care sufera de depresie in urma decesului sotiei sale. Frankl l-a intrebat ce s-ar fi intamplat daca murea el primul si sotia ii supravietuia. Doctorul batran a raspuns fara ezitare ca pentru sotia lui ar fi fost un lucru teribil si ar fi suferit enorm. Atunci Frankl i-a evidentiat faptul ca viata a facut in asa fel incat el sa ii curme aceasta suferinta, supravietuind-i el, ei! Doctorul batran a inteles ca uneori suferinta inceteaza a fi suferinta in momentul cand aceasta isi gaseste sensul. In cazul batranului doctor, sensul suferintei lui s-a transformat intr-unul de sacrificiu.

Bineinteles ca in niciun caz, suferinta nu este un element indispensabil in cautarea sensului vietii. Sa suferi fara a fi nevoie este doar un act de masochism si nu un act eroic.

Revenind la Holocaust, ceea ce i-a departajat pe supravietuitori de victime, nu a fost nici conditia fizica, nici statutul social, ci atitudinea pe care o aveau fata de situatie si de ei insisi. Daca stiau ca nu si-au terminat de implinit menirea pe acest pamant, asta le dadea speranta. Daca au avut o speranta, aceasta le-a hranit visele. Daca aveau un vis, acest vis i-a tinut in viata.

Frankl spune ca si un dram de noroc…dar vorba lu’ mamaie…norocul ti-l mai faci si singur.

*maktub= ceea ce trebuie sa se intample, destin


Furtuna de mai… stai

20170512_151204

Cand cerul a-nceput sa toarne stropii mari si reci, cand norii cenusii au inghitit si ultima raza de soare, iar vantul rece i-a impietrit inima deja amortita de durere, atunci ea si-a ridicat privirea. S-a intors catre el, cautand stralucirea din ochii lui care odata oglindeau iubirea. Niciun gest, niciun cuvant. O cautare fara sorti de izbanda. Nu il recunoastea si in zadar incerca sa gaseasca macar o ultima frantura din ceea ce gustase ea. Nectarul pe care il sorbea odata cu sete nesfarsita, era acum cea mai amara fiere.  Pielea stravezie, arcadele cazute, buzele uscate si trupul plapand il faceau sa semene mai mult cu o stafie. O fantoma a trecutului care inca o bantuia. Cosmaruri si vise de groaza care ii tulburau noptile si ii cutremurau zilele.

Dar ea stia inca cine e… ea calatorise deja pana in iad si inapoi si s-a intors doar cu cateva arsuri. “O sa treaca”, isi spuse singura cu rasuflarea grea si apasata. “O sa ramana doar cicatricile care o sa-mi aminteasca intotdeauna ca m-am intors cu suflare in mine”. Nimic nu putea s-o mai doboare. Pielea ei batatorita o proteja acum si de cel mai aprig viscol. Nimic nu o mai clintea. Isi intinse mainile spre cer ca o coroana bogata a unui stejar majestuos si se inradacina acolo. Venise de departe sa isi caute seva datatoare de viata. Ploaia avea sa spele urmele de noroi. Si ea va straluci din nou!

Artileria din cer prevestea furtuna mare. Ea a vrut sa ii intinda mana. Insa apoi a ezitat. Daca avea sa il lase prins de ea, el nu ar fi invatat niciodata sa reziste singur furtunii.

Insa el, firav cum ajunsese, a fost luat pe sus in bataia vantului si purtat la intamplare.  Precum frunzele uscate, lepadate toamna, pacalite de viscol cu aripi himerice…in final, ajung tot pe pamant, calcate in picioare sau putrezite la radacina unui fag.

Furtuna a trecut. Ea era tot acolo, neclintita. Doar ea.

 

 


Trebuie sa faci pe proasta ca sa il faci pe el fericit?

Screenshot_20170425-114512Din capul locului va spun ca postarea asta chiar e o intrebare, neavand inca un punct de vedere pe care sa il sustin cu tarie.

In timp ce beam o limonada cu ghimbir si busuioc intr-o zi cu soare pe o terasa foarte misto, m-am trezit intr-o discutie neasteptata cu o fata foarte revoltata pe evolutia femeii. Teoria ei, relativ simpla (si totusi atat de actuala si profunda), m-a pus pe ganduri: femeile se impart in trei categorii!

1. Femeile “clasice” care n-au asteptari de la viata, materialiste, care se multumesc cu o viata mediocra, pentru care aparentele sunt totul. Unele curve sau mai putin curve, uneori necurve deloc, pentru care scopul e sa se marite, sau sa aiba unul care sa le intretina, sa aiba copii, sa fie mereu de acord cu ce zice el, pentru ca oricum nu le pasa. Nu fac cariera, nu le intereseaza sa lase ceva in urma lor. Feminismul pentru ele are conotatie de sexy-sluga. E atat de intalnita specia incat nici nu necesita mai multa descriere. Postarea nu e despre ele.

2. Femeia “puternica”. Da, e desteapta, frumoasa, independenta…dar de multe ori, nefericita. In urma cu peste 100 de ani, lua nastere feminismul si emanciparea femeii. Si s-au luptat si s-au scremut si au indurat ca Iisus pe cruce, sa demonstreze ca sunt capabile sa faca orice ar face si un barbat. Si intr-adevar, zi de zi, femeia termina cu magna cum laude. Aplauze! Si apoi se lasa cortina… ce e in culise nu se vede niciodata din public.

Cred ca undeva pe drum, a avut loc o mutatie genetica. Femeii i-au crescut coaie! Atat de mari incat sperie orice barbat. De aici, toate femeile de cariera singure, incapabile sa mentina o relatie sanatoasa si echilibrata. In sanul relatiei cred ca are loc o lupta de cocosi. Cu cat femeia devine mai puternica si se umfla in “oo”, nu in pene, cu atat mai mult el devine mai vulnerabil si i se desumfla fuduliile. Si probabil ca ala e momentul cand, hop-hop, apare una din aia de la categoria 1 care ii sufla-n ele pana pocnesc. Si pam-pam, puternica noastra ramane singura, cu coaiele ei umflate cu tot.

3. Ei, si ultima categorie, pe care fata din fata mea o expunea cu o mare admiratie: desteapta care face pe proasta. Cu reversul medaliei suntem obisnuiti, ca totii prostii fac pe desteptii, dar sa te duca capul sa faci pe prostul trebuie sa fii cu adevarat intelept.

Femeia asta ideala, cica, are coaie, dar nu le umfla niciodata in fata cocosului. In filmul ei, e regizorul si nu personajul principal. Are cariera, dar nu o aduce niciodata pe “puternica” acasa. Stie ca poate sa-si desfunde singura teava infundata, dar o va cere mereu lui sa o faca. Are toate raspunsurile si solutiile la orice, insa ii va cere mereu si lui parerea. Nu o sa dea cu pumnul in masa, ci o sa-l gadile acolo unde stie ca ii place lui. Nu o sa intre prima in restaurant, chiar daca de multe ori, ea e cea care va achita nota. O sa il laude pentru achizitiile facute, desi ea ar fi obtinut un pret mai bun.

Si cel mai important, stie ca singurul loc unde trebuie sa stea deasupra, e in pat! Bang-bang-bang, si toata lumea e fericita!

De fapt, faci pe proasta si amandoi sunteti fericiti! Nu vreau sa-mi sara feministele in cap, dar cred ca undeva pe drum, ne-am cam pierdut din feminitate. Barbatul “Rhett Butler” care domesticeste iapa salbatica, nu prea exista. Si ala a plecat “pe aripile vantului” la finalul filmului. Deci, despre ce vorbim aici?

Bunica-mea ar rezuma totul la “zici ca el si faci ca tine”.

Astept controverse!