Monthly Archives: April 2017

Trebuie sa faci pe proasta ca sa il faci pe el fericit?

Screenshot_20170425-114512Din capul locului va spun ca postarea asta chiar e o intrebare, neavand inca un punct de vedere pe care sa il sustin cu tarie.

In timp ce beam o limonada cu ghimbir si busuioc intr-o zi cu soare pe o terasa foarte misto, m-am trezit intr-o discutie neasteptata cu o fata foarte revoltata pe evolutia femeii. Teoria ei, relativ simpla (si totusi atat de actuala si profunda), m-a pus pe ganduri: femeile se impart in trei categorii!

1. Femeile “clasice” care n-au asteptari de la viata, materialiste, care se multumesc cu o viata mediocra, pentru care aparentele sunt totul. Unele curve sau mai putin curve, uneori necurve deloc, pentru care scopul e sa se marite, sau sa aiba unul care sa le intretina, sa aiba copii, sa fie mereu de acord cu ce zice el, pentru ca oricum nu le pasa. Nu fac cariera, nu le intereseaza sa lase ceva in urma lor. Feminismul pentru ele are conotatie de sexy-sluga. E atat de intalnita specia incat nici nu necesita mai multa descriere. Postarea nu e despre ele.

2. Femeia “puternica”. Da, e desteapta, frumoasa, independenta…dar de multe ori, nefericita. In urma cu peste 100 de ani, lua nastere feminismul si emanciparea femeii. Si s-au luptat si s-au scremut si au indurat ca Iisus pe cruce, sa demonstreze ca sunt capabile sa faca orice ar face si un barbat. Si intr-adevar, zi de zi, femeia termina cu magna cum laude. Aplauze! Si apoi se lasa cortina… ce e in culise nu se vede niciodata din public.

Cred ca undeva pe drum, a avut loc o mutatie genetica. Femeii i-au crescut coaie! Atat de mari incat sperie orice barbat. De aici, toate femeile de cariera singure, incapabile sa mentina o relatie sanatoasa si echilibrata. In sanul relatiei cred ca are loc o lupta de cocosi. Cu cat femeia devine mai puternica si se umfla in “oo”, nu in pene, cu atat mai mult el devine mai vulnerabil si i se desumfla fuduliile. Si probabil ca ala e momentul cand, hop-hop, apare una din aia de la categoria 1 care ii sufla-n ele pana pocnesc. Si pam-pam, puternica noastra ramane singura, cu coaiele ei umflate cu tot.

3. Ei, si ultima categorie, pe care fata din fata mea o expunea cu o mare admiratie: desteapta care face pe proasta. Cu reversul medaliei suntem obisnuiti, ca totii prostii fac pe desteptii, dar sa te duca capul sa faci pe prostul trebuie sa fii cu adevarat intelept.

Femeia asta ideala, cica, are coaie, dar nu le umfla niciodata in fata cocosului. In filmul ei, e regizorul si nu personajul principal. Are cariera, dar nu o aduce niciodata pe “puternica” acasa. Stie ca poate sa-si desfunde singura teava infundata, dar o va cere mereu lui sa o faca. Are toate raspunsurile si solutiile la orice, insa ii va cere mereu si lui parerea. Nu o sa dea cu pumnul in masa, ci o sa-l gadile acolo unde stie ca ii place lui. Nu o sa intre prima in restaurant, chiar daca de multe ori, ea e cea care va achita nota. O sa il laude pentru achizitiile facute, desi ea ar fi obtinut un pret mai bun.

Si cel mai important, stie ca singurul loc unde trebuie sa stea deasupra, e in pat! Bang-bang-bang, si toata lumea e fericita!

De fapt, faci pe proasta si amandoi sunteti fericiti! Nu vreau sa-mi sara feministele in cap, dar cred ca undeva pe drum, ne-am cam pierdut din feminitate. Barbatul “Rhett Butler” care domesticeste iapa salbatica, nu prea exista. Si ala a plecat “pe aripile vantului” la finalul filmului. Deci, despre ce vorbim aici?

Bunica-mea ar rezuma totul la “zici ca el si faci ca tine”.

Astept controverse!

Advertisements

Singur in vârf- partea I

1492527503035Intr-o zi am sa povestesc cum am sperat, cum am luptat….si cum am castigat! Ce?…o sa ma intrebati, evident!

Pai nu stiu inca! Probabil castigul va fi pe marimea luptei. Ma apropi vertiginos de 30 ani si trec prin eterna drama ca odata trecut acest prag, ma voi simti batrana. Dar cerebrala cum incerc sa fiu in ultima vreme, am inceput sa caut raspunsuri. Ca sa gasesti raspunsurile bune trebuie sa pui intrebarile potrivite! Ce ma tine treaza noaptea?

Unul dintre lucrurile care ma framanta de ceva vreme este insasi batalia care se da in mine in ultimul timp. Imi e greu sa definesc in cuvinte exacte. O antiteza intre practic si spiritual. Ce ar trebui sa vreau vs. Ce as vrea cu adevarat. Superficial vs. Profund. Ceva pe aici. Si stateam si ma gandeam ca au inceput sa ma preocupe lucruri care altadata nu mi-ar fi captat atentia. Descopar involuntar ca ma regasesc in alte principii decat cele pe care le-am crezut pana acum definitorii pentru mine.

Imi e foarte greu sa accept ceva care contrazice toate crezurile mele. Toti avem impresia ca stim ceea ce ne-ar face fericiti, sau cel putin asa credem. Si de cele mai multe ori e fix lucrul pe care nu-l putem avea sau nu reusim sa-l facem. Si dezvoltam o frustrare precum ca niciodata nu vom fi impliniti.

Dar ce te faci cand iti pica pleasca in cap? Ce te faci cand chiar se implineste ceea ce ai visat o viata? Profiti. Te bucuri. Multumesti “la toti sfintii”. Capeti incredere in tine. Te simti rege. Imparat. Nimic nu te atinge. Ai visat. Ai sperat. Ai castigat… oare?

Pana cand te loveste… nici nu stii ce exact, dar doare al naibii de tare. Incepe sa treaca euforia, rozul se murdareste iar consecintele sacrificiilor subconstiente incep sa rasara ca ciupercile dupa ploaie. Si incepi sa observi ca de fapt nu a picat nimic din cer. Ti ti-ai condus soarta si te-ai debarasat de tot ce a stat in calea ta ca sa ajungi acolo unde ai vrut. Problema e ca ai ajuns gol. Ai lasat tot in urma fara sa te uiti inapoi. Nu mai esti nimic din tot ce ai fost. Da, iti traiesti visul, dar esti atat de gol incat e ca si cand ai face frectie la picior de lemn.

Si, atunci ce faci? Plutesti in deriva? Preferi sa te prefaci doar pentru ca asa esti mai cu mot? Ramai singur in varf unde e loc doar pentru unul doar ca sa se uiti la toti de sus? Nu uita ca jos la poale e distractia, unde sunt toti! Si chiar daca te vei pierde in multime, nu o sa fii niciodata singur.

Adevaratul castig e sa te diferentiezi in multime, nu sa te separi. Fii altfel cand incaperea e plina, caci in parcarea goala toti suntem smecheri.

Ai grija ce-ti doresti, ca ti se poate indeplini!

VA URMA!

 

 


Sfarsit sau inceput?

1492155248870.jpgStateam de vorba deunazi cu cineva despre divort si cum este perceput el astazi si mi-am dat seama ca ne confruntam cu multe paradoxuri.

Societatea moderna este strapunsa de o cifra alarmant de ridicata in cadrul divortului, ceea ce ne face sa devenim destul de pasivi atunci cand mai aflam de un cuplu care decide sa puna punct. Teoretic, ar trebui sa fim obisnuiti cu gandul ca si divortul este doar o treapta aproape sigura la un moment dat. A devenit o chestie atat de normala incat nu mai realizam ca impactul psihologic este mult mai puternic decat vrem sa admitem. Din punctul de vedere al psihoterapeutilor, divortul se claseaza ca si nivel de soc post traumatic pe un loc inaintas, chiar in fata decesului. De ce? Pai explicatia lor e simpla si pe intelesul tuturor. Cand stii ca alalalt a crapat, aia e… din morti nu se mai intoarce si in nici un caz (sau cel putin in majoritatea cazurilor:) ), nu prea moare din vina ta. Fac exceptie gandurile de a-l calca cu masina!

Dar ce te faci cand stii ca celalalt traieste bine-mersi? Cum suporti gandul necontrolat al sperantei? Cum treci peste “cum ar fi fost daca”? Cum reusesti sa iti iei viata din nou la spinare si sa reconstruiesti din nou tot ceea ce credeai ca aveai deja? Tentatia de a spera la impacare va persista in timp, mai ales atunci ambii parteneri sunt singuri! Toate scenariile din lume iti vor invada mintea, vei interpreta fiecare gest si fiecare cuvant, vei face din tantar, armasar, si vei trai constant cu frica de a te mai “obisnui” cu cineva. Pana la urma…este doar o chestiune de obisnuinta. Vrem sa recunoastem sau nu, casnicia devine un parteneriat care la un moment dat nu mai are vreo mare legatura cu dragostea aia care iti dadea fluturi in stomac!

“Decesul” intervine cand unul dintre ei isi reface viata…si de cele mai multe ori e el. Pentru el e mult mai usor sa dea la scoica decat pentru ea, care are nevoie de o momeala destul de apetisanta ca s-o atraga ideea de a musca.

Si stunci? Cum ne purtam “doliul”? Cum acceptam ideea ca totul e mort? Cum mergem mai departe? Cum ne putem inchipui ca ce e al nostru e pus deoparte? Cum putem sa mai credem ca mai exista ochi in care sa ne privim si sa simtim ceea ce am crezut ca e posibil doar o singura data?

As vrea sa am raspunsurile la toate aceste intrebari, insa viata fiecaruia dintre noi are factori diferiti in ecuatie! Matematica m-a atras intotdeauna, insa din punct de vedere “filosofic” si anume ca oricat de inteligent ai fi, cateodata exista o problema care nu are rezolvare, oricat de exacta ar fi matematica. Cateodata, problema nu are rezolvare. Nu, nici macar nu iti cu virgula, pentru ca ii lipseste logica si coerenta. Atunci nu ar fi decat o pierdere de vreme, iar daca stai prea mult pe ea, exists riscul sa iti expire timpul si ti-ai pierdut vremea in loc sa te concentrezi pe restul. Si atunci, mergi mai departe, si le rezolvi pe celelalte. Profesorul meu din generala spunea mereu ca trebuie sa incepem cu ceea ce stim si sa rezolvam cat mai mult din cele pe care suntem stapani si sa lasam la urma ceea ce ne da batai de cap! In acest fel, vom reusi “trecem”. Si de cele mai multe ori, problema fara rezolvare va avea o pondere destul de mica incat sa ne strice media.

Cred ca putem aplica acest principiu si in viata! Sa ne ocupam de ceea ce sta in puterea noastra de control si daca ne ramane timp, sa vedem ce putem sa facem si cu celelalte lucruri. Tic-tac, tic-tac, timpul nu sta in loc!

Tot ceea ce are un inceput, are si un sfarsit…dar sa nu uitam ca si dupa cea mai lunga noapte, soarele rasare!

Pace voua in prag de Paste si fie ca lumina Invierii sa va limpezeasca mintea si sufletul!


AMBALAJ!

Si cand zic ambalaj ma gandesc la toate sensurile proprii sau figurate! De la hartiile poleite si aspectul impecabil a ceea ce consumam pana la oameni inveliti in “aur” si putreziti pe dinauntru!

Stateam si ma gandeam ca in urma cu cativa ani urmaream o emisiune cu o cofetarie din New York care executa adevarate opere de arta in materie de torturi de evenimente. Toate tampeniile si nebuniile lumii, cu instalatii electrice, cu fantani arteziene si toate cacaturile.

Intr-adevar, era impresionant… dar tortul ala nu mai era tort…ci doar un manifest al clientului!

Functionalitatea de baza a acelui tort isi schimbase rolul de desert delicios care vine sa incununeze o masa de sarbatoare. El servea acum ca elementul suprem de opulenta!

Sa arate bine, sa para si sa fie scump, sa ii lase pe toti cu gura cascata si…sa se pozeze toti ca la mare cu maimuta!

Ca sa il taie si sa-l serveasca, se demonta toata smecheria si ramanea un blat sec cu o tentativa de crema care servea mai mult a lipici!

Permiteti-mi sa ma indoiesc ca felia aia de tort ar putea sa-mi provoace vreun orgasm culinar!

Cam asa e si cu oamenii… pe-afara vopsit gardu’ si-nauntru leopardu’!

Din pacate, la oameni, ambalajul nu se rezuma doar la ceea ce percepem vizual. Poleiala rezoneaza mai mult cu ipocrizie decat cu cliseul aspectului exterior.

Prefer un tort home-made fara fantani si luminite! Un tort imperfect cu marginile nefinisate si crema imprastiata pe marginea platoului. Prefer un tort cu multe texturi si straturi diferite care se evidentiaza una pe alta. Prefer surprize si explozii de arome care se contopesc, provocand senzatii puternice papilelor mele gustative ca mai apoi sa simt cum imi aluneca-n stomac si eliberand toti fluturasii aia care parca sunt fugariti de bau-bau, imi lasa gustul intiparit in minte. Tortul ala care stii ca a doua oara nu va mai iesi la fel pentru ca reteta ai adaptat-o pe parcurs si in valtoarea coptului, nici nu mai stii ce-ai pus in el. Tortul ala care dupa doua zile parca e mai bun dupa ce toate cremele au patruns in blat si au creat fuziunea aia care nu poate fi descrisa in cuvinte…

Cateodata e mai simplu sa te duci sa iei unul de-a gata, poate la fel de bun. In ziua de azi avem acces la multe lucruri de calitate, intr-adevar mai scumpe decat mainstream-ul, dar niciodata nu vei putea compara puterea de cumparare de-a gata cu satisfactia de a crea tu insuti.

Educa-ti gusturile, impune calitatea si nu cantitatea ca factor principal in procesul de alegere!

………………………………………………………………

Stiu ca a fost in tort bun atunci cand peste un timp ma gandesc si imi vine apa-n gura!

 

Da, ambalajul vinde, dar noi cumparam iluzii!

 

Bon appetit!

 

Romanitza


Deschide-ti urechile si mai inchide gura!

1492068351461.jpg

Astazi a fost o zi productiva. Am raspuns involuntar la o intrebare, care desi pare destul de banala, este probabil una dintre bazele pe care ar trebui sa le avem in orice relatie personala sau profesionala.

Cand si de cine ascult?

Pai, e simplu. Cine ma asculta? Cel pe care il ascult si eu! De cate ori nu m-am confruntat cu lipsa de comunicare? De unde vine? Si cum pot sa gasesc canalul cel mai potrivit pentru a construi o punte?

In opinia mea, problema isi are radacinile in copilarie. In familia mea a existat tendinta de a “porunci” sub pretextul ca “eu stiu mai bine”. In formula, “eu sunt parintele/adultul si tu faci cum iti spun eu” s-a distrus puntea. Mergeam la scoala, profesorul stia cel mai bine. Si apoi , am inceput sa dezvolt relatii de toate felurile, in care chiar daca vreau sa recunosc sau nu, am aplicat acelasi “pattern”. Si mai tarziu, m-am trezit ca nu reusesc sa mai comunic cu cei de langa mine. Voiam sa fiu ascultata si inteleasa si singura metoda pe care o stiam era “datu’ cu pumnul in masa”. Din pacate, uneori deschidem gura si inchidem urechile.

Asta am facut mult timp, lucru care nu mi-a adus decat singuratatea. Nu mai aveam nevoie de nimeni pentru nimic. Independenta din toate punctele de vedere, prezenta celor din jur a devenit optionala. Asta pana cand, prezenta lor nu a mai fost nici macar o optiune.

In prima faza am incercat sa-mi reprim lipsa, sa o compensez cu viata profesionala si confortul material, insa iluzia satisfactiei personale s-a evaporat destul de repede. Cu buzunarul plin si cu sufletul gol. Si din pacate, aceasta “afectiune” se prolifereaza destul de repede in ziua de azi.

Alergam dupa cariere, bani, faima, recunoastere profesionala sau respect. Cautam incontinuu sa ne simtim superiori. Dorim sa conducem si sa luam frâiele in mainile noastre. Dar la un moment dat, o sa obosim. Eu una, am obosit. Stiu ca nu pot sa raman vizitiu toata viata mea. Vreau sa mai dorm si-n caruta!

Fie ca e vorba de partener, familie, prieteni sau colegi de serviciu, am invatat ca mai intai trebuie sa asculti daca vrei sa fii ascultat. Deschide-ti urechile si mai inchide gura!

In viitoarea postare voi intra mai adanc in subiectul echilibrului in cuplu si va voi dezvalui cateva lucruri pe care le-am invatat mai mult sau mai putin in circumstantele ideale.