Monthly Archives: January 2020

(R)Evolutia mea! 30 zile fara zahar.

Am primit multe mesaje in care sunt intrebata ce am facut de am slabit, cum rezist fara zahar, cum de ma duc asa des la sala…etc.

Sa facem o recapitulare rapida. De cativa ani mi-am dat seama ca un corp sanatos isi are bazele intr-o minte sanatoasa. Asa ca motivatia constructiva este cea care m-a determinat sa traiesc mai echilibrat. Acum 4 ani (este al 4-lea an cand fac treaba cu #30zilefarazahar), am realizat ca am o problema cu zaharul. La modul ca cel putin 2 mese din zi erau inlocuite cu ceva dulce. Apoi, refularea emotionala in zahar. Orice problema, orice suparare, era “rezolvata’ prin ingerarea de cantitati mari de zahar. Lipsa energiei si frustrarea de a cadea mereu in ispita au primat in fata efectelor fizice precum kg in plus, balonare si digestie proasta. Asa ca m-am autoprovocat si am zis ca trebuie sa tai raul de la radacina. Timp de 30 zile am scos zaharul complet din alimentatie (in primul an nu am mancat nici macar fructe, deloc).

Primul an a fost greu, foarte greu, in 3 zile ma tavaleam pe jos in sevraj, aproape la propriu! Dar am facut totul public, scriind despre aceasta experienta pe facebook, si de rusine de a parea “a quitter”, am dus-o pana la capat.       Efectele? Vreo 3 kg in minus, o digestie buna si fara balonare, dar cel mai important, castigasem lupta cu mine si cu ispita. Am reusit sa duc la capat ceea ce imi propusesem. Pe termen lung: dulcele a devenit doar o placere ocazionala pe care l-am savurat de pofta, nu de nevoie.

2020 e al 4 lea an consecutiv. Acum imi este foarte usor. Am invatat lucrurile care ma ajuta.

●mic dejun bogat in proteina- daca mananc oua de dimineata, fie ele omleta, fierte sau chiar ochi, iaurt grecesc cu tot felul de seminte/nuci, terci de ovaz sau o banana cu unt de arahide, imi tin de foame foarte mult, am si energie la sala si cel putin 3-4 ore nu mi-e foame. Daca simt nevoia de altceva si n-am sala in dimineata respectiva ma rasfat cu unt pe paine si gem fara zahar adaugat!

●pranz cu de toate- daca in restul timpului sunt atenta putin (nu mult) la masa de pranz, in astea 30 de zile ma rasfat mai mult. Daca am pofta de paine, mananc si paine (chiar dc am mancat poate si la micul dejun). Daca am pofta de paste, pizza sau orice altceva “greu”, mananc la pranz, niciodata seara ( cu mici exceptii, pt ca nimic nu e strict in afara de lipsa zaharului). De obicei mananc carne sau peste fara sa cantaresc cantitatea…nu mananc sa mi vina rau, dar nici nu ma ridic flamanda de la masa. Am invatat sa-mi cunosc corpul si sa stiu cat imi trebuie.

●avocado- avocado imi taie pofta de dulce. Cel putin o data la 2 zile mananc avocado. Ori il introduc la micul dejun intr-un sandvish cu paine integrala (Bonarama n-are zahar adaugat), ori la pranz daca imi fac un “platoas” cu de toate.

●gustarea de dupa sala de dimineata sau de la 17-18 inainte de sala de seara.(gen cina, dar nu e cina). Acum merg de doua-trei ori dimineata si de doua ori seara cand o iau pe fii-mea cu mine. Sunt zile cand mai mananc ceva dupa, zile cand nu chiar nu mi-e foame si nu mananc. Seara bag chefir simplu,  chefir din care bag si dupa sala de dimineata, cu o banana, sau migdale, sau ambele daca sunt plecata si trebuie sa tin si loc de pranz. Acum fiind frig, tin in masina tot timpul chefir pt situatii de urgenta:)) . Si migdale:)

●cola/pepsi 0- da, cand vreau sa ma relaxez…si sa ma razgai, beau o cola sau un pepsi 0 la ciob. Cam o data la 2-3 zile. Simt nevoia de ceva “nasol”, iar varianta 0 e mai putin nasoala, dar nici nu as incuraja consumul. E o placere vinovata fara zahar.

●dulciuri fara zahar- daca totusi simt si simt nevoia de desert, imi iau napolitane fara zahar:) caloric vorbind, e cam acelasi lucru, deci nu va lasati pacaliti. Dar esti acolo la limita trisarii😂 fiindca n au zahar! Exista de asemenea o gama larga de dulciuri de cumparat fara zahar si bineinteles multe retetete care le putem face acasa.

Sunt in a 4-a luna de sport. Poza din post este un before/after octombrie-decembrie. Toata lumea ma intreaba cat am slabit. Pai, pe cantar am slabit vreo 5 kg, nu mai mult, insa sportul ma ajuta sa ma remodelez. Nu visez la corp de fotomodel si nici nu cred ca o sa-mi dispara vreodata celulita complet pentru ca imi place sa mananc ceva bun, imi place sa ma adun cu prietenii sa gatim nebunii si sa savuram o masa misto. Sunt o gurmanda iremediabila. Dar vreau echilibru. Si sanatate. Fizica si psihica. Merg la sala de 4-5 ori pe saptamana. Da, uneori trag de mine, dar asa imi place sentimentul ala de dupa. Sentimentul ca pot, ca reusesc, ca nu ma las cand e mai greu! Si ma ajuta sa gandesc la fel si pe partea profesionala si personala. Plus ca am un antrenor care a inteles cum functionez si e foarte misto pentru ca stie intr-adevar sa-si faca treaba fara sa ma faca sa simt sala ca pe o corvoada, dimpotriva. Iar de fii-mea nici nu mai vorbesc. Trebuie s-o amenint cu pedeapsa ca s-o scot din sala! Zau! Nici mie nu-mi vine sa cred. In conditiile in care e la fel de lenesa ca mine si nu era fana sport. Sa nu zici Romeo, ca nu dau Cezarului ce-i al Cezarului :))

Increderea dobandita in fortele mele fizice si psihice e nemaipomenita. Un singur lucru ma dezamageste…dar m-a avertizat antrenorul de la inceput- mi-au scazut tatele oleaca. Dar nu-i bai, acuma imi gasesc si eu, in sfarsit, sutiene cu pushup:))).

Azi e ziua a 16-a fara zahar si pentru prima data mai fac si sport si in timpul asta. Uimitor este ca anul asta nu am simtit nicio clipa nevoia de dulce, nu am intrat in sevraj deloc, nu am avut nici timp sa ma gandesc la asta probabil fiindca am fost si foarte ocupata si am altele pe cap:) dar cu atatea griji ma bucur ca n-am avut impulsul ala sa ma inec in dulce! Tot ce pusesem de sarbatori (1.5 kg in 2 saptamani jumate de porceala fara limite si fara sport, am dat jos in nici 2 saptamani. Acum am inceput sa ma duc in jos iar, pe cantar.

Well, cam asta ar fi la jumatatea drumului. Despre 30 zile fara zahar mai vorbim la sfarsit 🙂 Pana atunci, promit si alte articole!

Daca gasiti postarea interesanta, un #Share m-ar ajuta foarte mult. Si nu uitati sa ascultati #TeatruInDoi, ultimul meu single!

 

 


Teatru in doi. Partea a III- a. “Mi-e teama de singuratate!”

In contextul cazului Cristinei Topescu, articolul asta vine aiurea rau. Tocmai am citit un articol despre o romanca stabilita in Italia, bolnava de cancer, care a murit si a fost gasita dupa 15 zile.

Eu sunt prima care voi sustine ca omul e facut sa traiasca in pereche. Dincolo de toate bullshit-urile sunt o romantica incurabila care inca mai crede in basmele cu final fericit, unde o Bellă-tembelă topeste inima unei bestii si-l transforma in Făt-Frumos. Da, cred ca suntem construiti sa avem pereche, sa iti gasesti o jumatate compatibila cat de cat (perfect match nu exista), si sa iti duci zilele cu bune si cu rele.

“Mi-e frica de singuratate!”, imi spunea deunazi un apropiat. Inteleg. Inteleg singuratatea de mai bine de 4 ani. Si am trecut prin toate stadiile, inclusiv am fost pe punctul de a accepta o situatie care nu m ar fi implinit in niciun fel, doar sa stiu ca teoretic nu sunt singura. Dar n am facut-o. Am preferat sa raman eu cu mine. Sa-mi aloc acest timp mie, sa ma redescopar, sa invat sa ma accept, sa-mi asum cine sunt, ce vreau si ce ma face fericita. Singuratatea, desi vine cu un pret, poti s-o transformi din inamic, in aliat.

Cuplul perfect nu exista. Clar. Te ai si plictisi, naibii! Dar sunt situatii cand potrivirea aia nu exista. Aproape deloc. Lucrurile s au intamplat din inertie, erai singur, erai trist…si hop top, aveti 2-3 ani sau mai mult impreuna si niciunul nu e fericit. Va lasati in pace unul pe altul, va vedeti fiecare de treaba lui si va multumiti doar cu gandul ca va asteapta cineva acasa. Trist… cred ca e una din cele mai triste situatii. Sa fii singur in doi. Sa fii atat de las sa ti parasesti zona de control si sa o iei de la capat. Te complaci in nefericire. Si pentru ce? Ca v-ati luat o casa? Ca platiti impreuna o chirie? Ca ati pus amandoi bani la masina? Ca mergeti 1 weekend la mare o data pe an? Si apoi? Anii trec, te resemnezi in amaraciune si esti mai trist decat daca ai fi singur.

Da, mai bine singur si asumat decat intr-o relatie care exista doar de dragul de a fi.

Era o vorba mare…nu mai stiu cine a zis…”Doamne, da-mi intelepciune sa schimb ceea ce pot schimba si putere sa accept ceea ce nu pot schimba”.

 

 

 


Teatru in doi. Partea a II-a. “N-am unde sa ma duc!”

Continuam postul precedent cu Teatrul in doi. Nu sunt vreo experta in relatii. Sunt divortata:)) Dar imi place sa observ. Si din nefericire, vad multe nasoale.

Daca ieri pretextul era “stau pentru copii”, azi ma gandeam la treaba cu “N-am unde sa ma duc”. Aici, spectrul e larg. De la zona de confort pe care ti-e greu s-o parasesti pana la confortul financiar si frica de a fi singur.

Asta cu “n-am unde sa ma duc, pierd tot daca plec”, am auzit-o la cineva apropiat mie, careia ii cunosc povestea in detaliu, asa ca nu vorbesc din presupuneri. Pe scurt, un cuplu unde el a venit cu banii si ea cu priceperea si au ridicat o afacere super smechera si profitabila. Buba? El, definita mârlaniei, un narcisist bipolar, instabil emotional, nevrotic si needucat, care se crede buricul pamantului, pe langa care si regele Solomon ar fi fost mic copil. Ea, o femeie echilibrata, educata, muncitoare, care a pornit de jos pentru a reusi tot ceea ce si-a propus. Ea nu e fericita, evident, dar ce sa faca? Daca pleaca, totul ramane la el dar oricum s-ar alege praful fara ea. Buba mai mare e ca, involuntar, si ea a inceput sa deprinda trasaturi ale caracterului infect al lui. Pentru ca da, imprumutam din caracterele celor din jur. De asta mamaie imi zicea mereu sa am grija cu cine ma “incârduiesc”:))).  Da, o situatie dificila, mai ales cand exista si copii, lucrurile se complica.

Da, situatiile astea sunt nasoale. Dupa 10-15 ani sa pierzi tot, nu e usor, dar sa-ti si vinzi sufletul atata timp si sa traiesti intr-o colivie, fie ea si de aur, mi se pare mai trist. Nu sunt vreo specialista si nu-mi place sa dau nici sfaturi ca nimeni nu e in locul tau sa inteleaga ce simti, insa ce te faci daca ajungi sa faci doar bani si sa nu si cu cine sa te bucuri? Cat sa traiesti asa?

Aceasta situatie cu n-am unde sa ma duc si ce sa fac o intalnim atat de des din pacate. Sub diferite forme. Dar experientele la care am fost martora mi-au demonstrat ca mereu exista o solutie, fie ea si extrema. Mama mea a trait intr-o relatie toxica ani de zile…vreo 13 mai exact. Cu tatal meu vitreg. Mi-e greu sa vorbesc despre asta si sa intru in amanunte, dar pot sa va spun ca o femeie la 40 de ani care nu se ducea singura nici pana la magazin, si-a lasat toata viata intr-o clipa si a plecat in strainatate cu o valiza de haine si cateva sute de euro la ea. Atat. Asta a fost pretul pe care a trebuit sa-l plateasca pentru libertate pentru ca nu a putut sau nu a stiut sa puna punct mai devreme.

Din tot ce am vazut cu ochii mei si din tot ce am trait pana acum am invatat ca decat un Moet si un zambet fals mai bine o Cola si un ras molipsitor. Sampania e buna, da. Dar cand stiu ca pot sa mi-o platesc singura. Nu sunt vreo feminista extrema, Doamne fereste, dar nu m-as lasa cumparata si cine ma cunoaste, stie ce ispite am avut:))) Dar imi place sa pun capul pe perna cu constiinta impacata si cu sufletul la purtator.

Voi aprecia mereu un cacatel daruit din suflet decat un cacatoi scump menit sa ma impresioneze. (Acuma daca si cacatoiu’ scump e din suflet…sa fie primit:)).

Despre teama de a fi singur…continuam in partea a III- a.

O sambata minunata sa aveti. Si daca nu e cu sampanie, sa fie cu o cola rece alaturi de cine va e drag!

 

 


Teatru in doi. Partea I “Am stat pentru copii!”

Startul in 2020 l-am dat lansand o piesa noua.

Teatru in doi. Cateodata nu ai curaj, esti constrans de circumstante sa ramai intr-o relatie care nu mai functioneaza. Imprejurarile difera de la caz la caz. Cea mai frecventa afirmatie e aia cu copiii. “Stau pentru copii”.

Am cunoscut un cuplu la Paris. Doi oameni foarte misto, amandoi cu cariere fulminante, doi copii si o viata aparent fara griji. Amandoi inca tineri si frumosi si foarte talentati. Talentati in a-si juca rolul zi de zi. I-am cunoscut la o petrecere unde pareau familia ideala. Gen filmele de pe Diva. Neam mare, mese in familie, vacante exotice, masini luxoase, tot tacamul.

Cunoscandu-i mai indeaproape, in urmatorii 2 ani am ajuns sa vad ca lucrurile se derulau din inertie. Afara vopsit gardul si inauntru leopardul. El o insela pe ea la greu. Ea afla aproape de fiecare data. Si de fiecare data il ierta. Pentru copii. El nu era fericit. Nici cu ea, nici cu altele. Escapadele lui devenisera un hobby asemanator cu pariurile. O adrenalina de moment care disparea la fel de repede cum aparea. Certurile la ei in casa erau la ordinea zilei. In fata copiiilor. Citeam ieri o chestie cum ca pana la varsta de 7 ani, copiii traiesc o stare de “programare”, adica tot ceea ce vad, aud si le se intampla pana la 7 ani, le determina dezvoltarea ulterioara. Acum eu ma intreb… ce asimileaza un copil care traieste intr-un mediu afectiv nociv? Stai pentru copii? Sau stai pentru ca nu ai curaj sa pui punct? Nu, stai pentru tine, pentru ca ti-e frica de ce va zice lumea, de cum te va blama familia, si zeci de motive care nu au nicio treaba cu copiii.

Da, si eu m-am gandit “ce va zice lumea”, da…si mie mi-a fost aiurea sa anunt divortul. Majoritatea familiei si a cunoscutilor mei au aflat cand am postat pe facebook, 1 an jumate mai tarziu. Dar asa cum am mai spus, am fost destul de mari sa ne dam seama ca inca suntem tineri si avem dreptul sa fim fericiti. Separat.

Am tinut legatura cu acest cuplu la Paris si desi au facut si al treilea copil, in speranta ca-i va apropia, situatia nu s-a schimbat cu nimic, metehnele ramanand aceleasi…diferenta e doar cu un copil in plus, viitor f#cked up adult. Din pacate lucrurile astea nu se intampla de azi, de ieri… si ei la randul lor au trait anturati de aceleasi obiceiuri pe care le au si ei insisi in ziua de azi. El vine dintr-o familie unde ma-sa cu ta-su nu mai dorm in acelasi pat de cand aveau 30 ani si au ramas impreuna de dragul afacerii comune, fiecare vazandu-si de viata particulara, iar ea a crescut intr-o familie musulmana unde femeia trebuia sa accepte si sa ierte tot barbatului, iar divortul… rusinea suprema!

Comportamentul “deviat” isi are radacinile intr-o copilarie nefericita. Si invers! Un comportament emitional stabil se datoreaza unui mediu stabil in care ai crescut. Si nu trebuie sa fi vreun pui de Freud ca sa intelegi asta. Trebuie doar sa te gandesti cu adevarat la binele copiiilor si nu sa ii folosesti drept scuza.

Despre zona de confort, circumstante financiare si relatii toxice, data viitoare:)

 


Eminescu si Teatru in Doi

20200115_132740

Ce au in comun Eminescu si Teatru in doi?

Pai…pe Veronica Micle:))

Acum multi ani mi se parea declaratia suprema de dragoste, sa iubesti si in ultimele clipe de agonie, daca te ar “ucide” cu mana lui!
Am pus ucide intre ghilimele ca n as vrea sa ma gandesc la sensul propriu al cuvantului, desi lumea e plina de femei care cad la propriu victime ale acestei “iubiri ucigatoare”.
Pe mine, personal, m-a ferit soarta de sensul ad litteram sau mai bine zis l-a ferit pe celalalt:))) cred ca as fi in stare sa musc din el mai rau ca Tyson:))

Dar chiar si cu ghilimele, declaratia lu’ Vero ma râcâie si ma irita. Nu e altceva decat un sindrom Stokcholm, unde victima se ataseaza de agresor, fie ea agresiune fizica sau psihica. Aia nu e dragoste! Aia e o dependenta, o legatura bolnavicioasa nascuta probabil din teama de singuratate, traume vechi, lipsa increderii de sine si lipsa totala a curajului de a…trage cortina.
Lipsa increderii in sine aduce odata cu ea ideea ca nu esti demna de dorit, de iubit, de apreciat. Cauzele lipsei? Multe!
N-am fost niciodata in situatia victimei, dar am trait lipsa de incredere si teama de a nu fi iubita.

Si asta o vorbesc asa cum am trait-o eu. Am crescut fara tatal natural langa mine. Si l-am vazut rar in copilaria mea (gen o data pe an multi ani la rand). Nu stau sa judec pe nimeni si nu o sa despic firul in patru al circumstantelor care au dus la aceasta situatie. Cert e ca l-am asteptat…l-am asteptat mult sa ma doreasca in viata lui, dar nu s-a intamplat niciodata. Am tanjit ani in sir dupa atentia lui si nu i-am captat-o niciodata. Nu mai vorbim de dragoste si afectiune…
Devenind un adult tanar, aceasta teama de “neiubire” s-a concretizat cu o casatorie timpurie. Practic de la 19 ani (cand deja ne am mutat impreuna), teoretic cu acte la 22. Da, m-am grabit foarte tare, dar ideea unei familii a mea, doar a mea, era tot ce-mi doream.
Lipsa experientei de viata s-a simtit, n am stiut sa gestionam situatii pentru ca nu ne-a invatat nimeni si niciunul dintre noi n-a avut exemple de urmat acasa. Iar lucrurile s-au degradat. Ho, amice…nu te ambala, stiu ca citesti, nu te scot la tabla cu lectia neinvatata, stai linistit, ca nu arunc cu oua in tine:)) Azi nu e despre tine:)))
Asa cum spuneam si intr un post anterior, am evoluat diferit si la un moment dat, la distanta, ca asa a fost sa fie. Si intr un final am divortat. Am purtat masca sotiei inca ceva vreme dupa divort…de teama, de rusine, negare a realitatii..cine stie?
Dar un esec este intotdeuna un esec, si asta naste indoieli. Indoieli despre tine, ca femeie, ca fiinta. Aceste indoieli pleaca de la modul cum arati, la modul de cum esti ca om, ca parinte, ca temperament si pana la cat de capabil esti oare sa iti faci meseria. Indoiala de tine e probabil cel mai afurisit parazit cu care te poti pricopsi. Iar pentru mine aceste efecte nocive s-au manifestat prin lipsa curajului de a face ceea ce-mi place, discreditandu-ma mereu, necrezand niciodata ca as fi capabila sa fac ceea ce fac astazi.
Nu am lasat acest parazit sa si faca prea mare cuibul in mine, mi am dat seama ca ceva nu e in ordine cu mine si am luat masuri inainte sa ajung in situatia in care sa ma multumesc cu doar cu frimituri. Si aici ma refer la planul afectiv. Un singur lucru stiam…si anume ca eu nu stiam inca cine sunt. Si am inceput sa ma caut… 🙂
Cea mai buna hotarare a fost sa fac psihanaliza. Un proces de lunga durata, uneori foarte dureros, pentru ca trebuie sa fii sincer cu tine, iar adevarul cateodata doare. Dar m-a ajutat sa mi dau seama cine sunt, ce mi doresc, ce ma face fericita!
Si asa am inceput sa mi castig existenta din cantat! (In posturi anterioare gasiti povestile) Fiindca am avut curaj. La 28 de ani! Da! Si abia la 31 am avut curaj sa merg la un concurs de voci. Nu imi imaginam vreodata ca eu o sa ajung in semifinala de la Vocea Romaniei. Dar odata intrata pe fagas, mi am dat seama ca da, locul meu e acolo si nu trebuie sa ma indoiesc de asta!

Si uite asa a luat nastere Teatru in doi…din dorinta de a da curaj celor care o asculta.

Asa ca Veronico, doar viata fara mine e pustiu. Altfel… totul se inlocuieste! Si nu…nu l as iubi in ultimele clipe, m as intoarce si l as bantui pana s-ar arunca cu masina de pe pod:))) Aviz amatorilor😂😂😂