Tag Archives: divort

Teatru in doi. Partea a II-a. “N-am unde sa ma duc!”

Continuam postul precedent cu Teatrul in doi. Nu sunt vreo experta in relatii. Sunt divortata:)) Dar imi place sa observ. Si din nefericire, vad multe nasoale.

Daca ieri pretextul era “stau pentru copii”, azi ma gandeam la treaba cu “N-am unde sa ma duc”. Aici, spectrul e larg. De la zona de confort pe care ti-e greu s-o parasesti pana la confortul financiar si frica de a fi singur.

Asta cu “n-am unde sa ma duc, pierd tot daca plec”, am auzit-o la cineva apropiat mie, careia ii cunosc povestea in detaliu, asa ca nu vorbesc din presupuneri. Pe scurt, un cuplu unde el a venit cu banii si ea cu priceperea si au ridicat o afacere super smechera si profitabila. Buba? El, definita mârlaniei, un narcisist bipolar, instabil emotional, nevrotic si needucat, care se crede buricul pamantului, pe langa care si regele Solomon ar fi fost mic copil. Ea, o femeie echilibrata, educata, muncitoare, care a pornit de jos pentru a reusi tot ceea ce si-a propus. Ea nu e fericita, evident, dar ce sa faca? Daca pleaca, totul ramane la el dar oricum s-ar alege praful fara ea. Buba mai mare e ca, involuntar, si ea a inceput sa deprinda trasaturi ale caracterului infect al lui. Pentru ca da, imprumutam din caracterele celor din jur. De asta mamaie imi zicea mereu sa am grija cu cine ma “incârduiesc”:))).  Da, o situatie dificila, mai ales cand exista si copii, lucrurile se complica.

Da, situatiile astea sunt nasoale. Dupa 10-15 ani sa pierzi tot, nu e usor, dar sa-ti si vinzi sufletul atata timp si sa traiesti intr-o colivie, fie ea si de aur, mi se pare mai trist. Nu sunt vreo specialista si nu-mi place sa dau nici sfaturi ca nimeni nu e in locul tau sa inteleaga ce simti, insa ce te faci daca ajungi sa faci doar bani si sa nu si cu cine sa te bucuri? Cat sa traiesti asa?

Aceasta situatie cu n-am unde sa ma duc si ce sa fac o intalnim atat de des din pacate. Sub diferite forme. Dar experientele la care am fost martora mi-au demonstrat ca mereu exista o solutie, fie ea si extrema. Mama mea a trait intr-o relatie toxica ani de zile…vreo 13 mai exact. Cu tatal meu vitreg. Mi-e greu sa vorbesc despre asta si sa intru in amanunte, dar pot sa va spun ca o femeie la 40 de ani care nu se ducea singura nici pana la magazin, si-a lasat toata viata intr-o clipa si a plecat in strainatate cu o valiza de haine si cateva sute de euro la ea. Atat. Asta a fost pretul pe care a trebuit sa-l plateasca pentru libertate pentru ca nu a putut sau nu a stiut sa puna punct mai devreme.

Din tot ce am vazut cu ochii mei si din tot ce am trait pana acum am invatat ca decat un Moet si un zambet fals mai bine o Cola si un ras molipsitor. Sampania e buna, da. Dar cand stiu ca pot sa mi-o platesc singura. Nu sunt vreo feminista extrema, Doamne fereste, dar nu m-as lasa cumparata si cine ma cunoaste, stie ce ispite am avut:))) Dar imi place sa pun capul pe perna cu constiinta impacata si cu sufletul la purtator.

Voi aprecia mereu un cacatel daruit din suflet decat un cacatoi scump menit sa ma impresioneze. (Acuma daca si cacatoiu’ scump e din suflet…sa fie primit:)).

Despre teama de a fi singur…continuam in partea a III- a.

O sambata minunata sa aveti. Si daca nu e cu sampanie, sa fie cu o cola rece alaturi de cine va e drag!

 

 


Teatru in doi. Partea I “Am stat pentru copii!”

Startul in 2020 l-am dat lansand o piesa noua.

Teatru in doi. Cateodata nu ai curaj, esti constrans de circumstante sa ramai intr-o relatie care nu mai functioneaza. Imprejurarile difera de la caz la caz. Cea mai frecventa afirmatie e aia cu copiii. “Stau pentru copii”.

Am cunoscut un cuplu la Paris. Doi oameni foarte misto, amandoi cu cariere fulminante, doi copii si o viata aparent fara griji. Amandoi inca tineri si frumosi si foarte talentati. Talentati in a-si juca rolul zi de zi. I-am cunoscut la o petrecere unde pareau familia ideala. Gen filmele de pe Diva. Neam mare, mese in familie, vacante exotice, masini luxoase, tot tacamul.

Cunoscandu-i mai indeaproape, in urmatorii 2 ani am ajuns sa vad ca lucrurile se derulau din inertie. Afara vopsit gardul si inauntru leopardul. El o insela pe ea la greu. Ea afla aproape de fiecare data. Si de fiecare data il ierta. Pentru copii. El nu era fericit. Nici cu ea, nici cu altele. Escapadele lui devenisera un hobby asemanator cu pariurile. O adrenalina de moment care disparea la fel de repede cum aparea. Certurile la ei in casa erau la ordinea zilei. In fata copiiilor. Citeam ieri o chestie cum ca pana la varsta de 7 ani, copiii traiesc o stare de “programare”, adica tot ceea ce vad, aud si le se intampla pana la 7 ani, le determina dezvoltarea ulterioara. Acum eu ma intreb… ce asimileaza un copil care traieste intr-un mediu afectiv nociv? Stai pentru copii? Sau stai pentru ca nu ai curaj sa pui punct? Nu, stai pentru tine, pentru ca ti-e frica de ce va zice lumea, de cum te va blama familia, si zeci de motive care nu au nicio treaba cu copiii.

Da, si eu m-am gandit “ce va zice lumea”, da…si mie mi-a fost aiurea sa anunt divortul. Majoritatea familiei si a cunoscutilor mei au aflat cand am postat pe facebook, 1 an jumate mai tarziu. Dar asa cum am mai spus, am fost destul de mari sa ne dam seama ca inca suntem tineri si avem dreptul sa fim fericiti. Separat.

Am tinut legatura cu acest cuplu la Paris si desi au facut si al treilea copil, in speranta ca-i va apropia, situatia nu s-a schimbat cu nimic, metehnele ramanand aceleasi…diferenta e doar cu un copil in plus, viitor f#cked up adult. Din pacate lucrurile astea nu se intampla de azi, de ieri… si ei la randul lor au trait anturati de aceleasi obiceiuri pe care le au si ei insisi in ziua de azi. El vine dintr-o familie unde ma-sa cu ta-su nu mai dorm in acelasi pat de cand aveau 30 ani si au ramas impreuna de dragul afacerii comune, fiecare vazandu-si de viata particulara, iar ea a crescut intr-o familie musulmana unde femeia trebuia sa accepte si sa ierte tot barbatului, iar divortul… rusinea suprema!

Comportamentul “deviat” isi are radacinile intr-o copilarie nefericita. Si invers! Un comportament emitional stabil se datoreaza unui mediu stabil in care ai crescut. Si nu trebuie sa fi vreun pui de Freud ca sa intelegi asta. Trebuie doar sa te gandesti cu adevarat la binele copiiilor si nu sa ii folosesti drept scuza.

Despre zona de confort, circumstante financiare si relatii toxice, data viitoare:)

 


Eminescu si Teatru in Doi

20200115_132740

Ce au in comun Eminescu si Teatru in doi?

Pai…pe Veronica Micle:))

Acum multi ani mi se parea declaratia suprema de dragoste, sa iubesti si in ultimele clipe de agonie, daca te ar “ucide” cu mana lui!
Am pus ucide intre ghilimele ca n as vrea sa ma gandesc la sensul propriu al cuvantului, desi lumea e plina de femei care cad la propriu victime ale acestei “iubiri ucigatoare”.
Pe mine, personal, m-a ferit soarta de sensul ad litteram sau mai bine zis l-a ferit pe celalalt:))) cred ca as fi in stare sa musc din el mai rau ca Tyson:))

Dar chiar si cu ghilimele, declaratia lu’ Vero ma râcâie si ma irita. Nu e altceva decat un sindrom Stokcholm, unde victima se ataseaza de agresor, fie ea agresiune fizica sau psihica. Aia nu e dragoste! Aia e o dependenta, o legatura bolnavicioasa nascuta probabil din teama de singuratate, traume vechi, lipsa increderii de sine si lipsa totala a curajului de a…trage cortina.
Lipsa increderii in sine aduce odata cu ea ideea ca nu esti demna de dorit, de iubit, de apreciat. Cauzele lipsei? Multe!
N-am fost niciodata in situatia victimei, dar am trait lipsa de incredere si teama de a nu fi iubita.

Si asta o vorbesc asa cum am trait-o eu. Am crescut fara tatal natural langa mine. Si l-am vazut rar in copilaria mea (gen o data pe an multi ani la rand). Nu stau sa judec pe nimeni si nu o sa despic firul in patru al circumstantelor care au dus la aceasta situatie. Cert e ca l-am asteptat…l-am asteptat mult sa ma doreasca in viata lui, dar nu s-a intamplat niciodata. Am tanjit ani in sir dupa atentia lui si nu i-am captat-o niciodata. Nu mai vorbim de dragoste si afectiune…
Devenind un adult tanar, aceasta teama de “neiubire” s-a concretizat cu o casatorie timpurie. Practic de la 19 ani (cand deja ne am mutat impreuna), teoretic cu acte la 22. Da, m-am grabit foarte tare, dar ideea unei familii a mea, doar a mea, era tot ce-mi doream.
Lipsa experientei de viata s-a simtit, n am stiut sa gestionam situatii pentru ca nu ne-a invatat nimeni si niciunul dintre noi n-a avut exemple de urmat acasa. Iar lucrurile s-au degradat. Ho, amice…nu te ambala, stiu ca citesti, nu te scot la tabla cu lectia neinvatata, stai linistit, ca nu arunc cu oua in tine:)) Azi nu e despre tine:)))
Asa cum spuneam si intr un post anterior, am evoluat diferit si la un moment dat, la distanta, ca asa a fost sa fie. Si intr un final am divortat. Am purtat masca sotiei inca ceva vreme dupa divort…de teama, de rusine, negare a realitatii..cine stie?
Dar un esec este intotdeuna un esec, si asta naste indoieli. Indoieli despre tine, ca femeie, ca fiinta. Aceste indoieli pleaca de la modul cum arati, la modul de cum esti ca om, ca parinte, ca temperament si pana la cat de capabil esti oare sa iti faci meseria. Indoiala de tine e probabil cel mai afurisit parazit cu care te poti pricopsi. Iar pentru mine aceste efecte nocive s-au manifestat prin lipsa curajului de a face ceea ce-mi place, discreditandu-ma mereu, necrezand niciodata ca as fi capabila sa fac ceea ce fac astazi.
Nu am lasat acest parazit sa si faca prea mare cuibul in mine, mi am dat seama ca ceva nu e in ordine cu mine si am luat masuri inainte sa ajung in situatia in care sa ma multumesc cu doar cu frimituri. Si aici ma refer la planul afectiv. Un singur lucru stiam…si anume ca eu nu stiam inca cine sunt. Si am inceput sa ma caut… 🙂
Cea mai buna hotarare a fost sa fac psihanaliza. Un proces de lunga durata, uneori foarte dureros, pentru ca trebuie sa fii sincer cu tine, iar adevarul cateodata doare. Dar m-a ajutat sa mi dau seama cine sunt, ce mi doresc, ce ma face fericita!
Si asa am inceput sa mi castig existenta din cantat! (In posturi anterioare gasiti povestile) Fiindca am avut curaj. La 28 de ani! Da! Si abia la 31 am avut curaj sa merg la un concurs de voci. Nu imi imaginam vreodata ca eu o sa ajung in semifinala de la Vocea Romaniei. Dar odata intrata pe fagas, mi am dat seama ca da, locul meu e acolo si nu trebuie sa ma indoiesc de asta!

Si uite asa a luat nastere Teatru in doi…din dorinta de a da curaj celor care o asculta.

Asa ca Veronico, doar viata fara mine e pustiu. Altfel… totul se inlocuieste! Si nu…nu l as iubi in ultimele clipe, m as intoarce si l as bantui pana s-ar arunca cu masina de pe pod:))) Aviz amatorilor😂😂😂

 


Salut! Eu sunt Romanita Duminica!

Dupa cum ati vazut, de putin timp, Romanita Fricosu nu mai e…fricoasa:)
Am primit multe comentarii si multe mesaje in privat in care m-ati intrebat ce s-a intamplat!
Pai nu s-a intamplat nimic, doar am divortat si am decis sa ma intorc la numele meu initial!
Asta s-a intamplat inca de acum un an jumate, dar nu am vrut sa profit de treaba asta si sa merg la Voce cu povestea lacrimogena. Asa ca am decis sa merg inainte cu numele de Fricosu, chiar daca in acte eram deja Duminica.
Apropo de asta, le multumesc enorm producatorilor de la Voce pentru intelegere!

Sa vorbesti despre un divort nu e niciodata usor, chiar daca eu si fostul meu sot poate ne intelegem mai bine acum decat atunci cand eram casatoriti.
Povestea noastra? Simplu…iubiti din liceu.

20140420_180146

Asta e chiar prima noastra poza din 29 mai 2006, din seara in care ne-am cunoscut. Fix acum 13 ani! Tavi, nu face spume ca am pus poza asta!:))) Nici eu nu sunt mai breaza:)))

Ne-am casatorit de tineri, am devenit parinti repede si undeva pe drum am uitat sa traim macar un pic si pentru noi. Undeva la o rascruce, ne-am pierdut, si fiecare a luat-o pe drumul lui. In momentele definitorii ale vietilor si carierelor noastre am decis ca cel mai bine e sa evoluam separat.
Am crescut, avem dorinte si viziuni diferite, insa asta nu ne-a afectat nicidecum viata de familie, pentru ca suntem in continuare o familie, ne crestem si ne educam impreuna copilul, petrecem timp impreuna, sarbatori si evenimente importante si ne sustinem unul pe altul fiind cei mai buni prieteni! Mda, uite ca se poate- dupa ce epuizezi toata balacareala!:))) Nu trece o zi fara sa ne vedem si fara sa vorbim de 10 ori la telefon:) poate mai mult decat vorbeam inainte. Da, ne mai si balacarim, insa acum nu mai suntem obligati sa ne suportam. Fiecare se duce la casa lui :)))

Atunci cand flacara se stinge, iar jarul a fost stropit de atatea lacrimi varsate, e greu sa mai aprinzi chiar si o scanteie.

Daca am suferit? Da, am suferit pentru ca nu puteam sa accept ca am esuat, nu puteam sa accept ca am dat gres..insa stiu ca amandoi am fi suferit mai mult daca nu luam aceasta pauza de respiro pentru a ne da seama ce mai insemnam unul pentru altul. Si vine o vreme cand trebuie sa accepti ca nu va mai potriviti! Orice despartire este dureroasa, insa…timpul alina orice durere. Fiecare are partea lui de vina, insa am fost inspirati sa nu aruncam cu noroi unul in celalalt. Ne maturizam si ne dam seama ca sentimentele nu pot fi controlate. Vointa nu este de ajuns, iar atasamentul nu este un motiv intr-atat de puternic sa ne tina impreuna ca si cuplu. Suntem destul de mari ca sa intelegem ca inca suntem tineri si avem dreptul sa fim fericiti, iar atunci cand compromisurile depasesc pragul echilibrului, acestea devin sacrificii. Si suntem mult prea tineri sa ne sacrificam doar de dragul etichetei, doar de dragul imaginii perfecte. Atunci cand flacara se stinge, iar jarul a fost stropit de atatea lacrimi varsate, e greu sa mai aprinzi chiar si o scanteie.

Da, e greu sa faci pasul, e greu sa iti asumi un divort, de aceea foarte multi membri ai familiilor noastre, prieteni si cunostinte, vor afla abia acum, citind aceste randuri…oops:))

Inainte sa incerci sa te regasesti in doi, fie cu acelasi sau cu un altul, trebuie sa te regasesti tu pe tine…

Da, anul trecut a inceput cum nu se putea mai rau, in ianuarie am divortat si in februarie il pierdeam pe bunicul meu- probabil singurul om care m-a iubit neconditionat. M-am prabusit? Da, am simtit ca-mi fuge pamantul de sub picioare! Dar atunci, mai mult ca oricand, am stiut ca trebuie sa incep sa traiesc, sa lupt pentru ce imi doresc, daca nu, macar sa mor incerand, ca de murit toti murim la un moment dat, si nu stim cand…(de asta m-am inscris la Voce).

Azi, toate durerile au ramas undeva departe, timpul mi-a fost morfina!

Eu sunt fericita! Si pentru prima oara dupa foarte multi ani, ma uit in oglinda si sunt mandra de ceea ce vad! Ma laud si imi fac complimente in fiecare zi pentru ca eu am fost cu mine si eu m-am ridicat pe mine! Astazi sunt libera. Si cand spun libera  o spun in sensul ca am curajul sa imi asum cine sunt fara sa imi pese de gura lumii, pentru ca eu nu traiesc cu lumea si nu lumea imi dicteaza viata! In momentul cand am acceptat cine sunt, atunci am gasit linistea aia interioara dupa care tanjim toti. Inainte sa incerci sa te regasesti in doi, fie cu acelasi sau cu un altul, trebuie sa te regasesti tu pe tine..

Astazi, imi implinesc visele, ma trezesc in fiecare dimineata cu o mare pofta de viata si ma las inconjurata doar de oamenii aia care ma accepta asa cum sunt si nu incearca sa ma schimbe! Iar cel mai important…nu s-au speriat cand mi-au vazut si laturile intunecate, dimpotriva, au stat langa mine si m-au ajutat sa ajung din nou la lumina!

Nimic nu te poate dobori daca tu nu permiti! Daca am invatat ceva, am invatat ca sunt mai puternica decat imi imaginam vreodata ca pot sa fiu si ca a fi fericit este doar o chestiune de alegere!

Pam-pam…cam asta e povestea. Orice s-ar intampla, Tavi va fi mereu tatal copilului meu, cel mai bun prieten si orice s-ar intampla ne vom baza mereu unul pe celalalt!

UAN_2109

9 mai 2019- Aniversarea de 9 ani a Zarazei, copilu’ nostru, gen:)

Hai ca aici aratam mai de Doamne-ajuta fata de acum 13 ani :))))

Sa inceapa barfa! ;)))))

cover photo: Uanna Dumitrescu


Perspective. #10yearchallenge

Astazi pe social media ne-am scos singuri la tabla la lectia de istorie. La propria istorie. Adica ne-a cam trecut anul 2009 prin fata ochilor, iar eu una, personal am retrait intens niste amintiri foarte misto!

2009. 22 ani. Anul I de facultate in plina desfasurare. 82kg. Nunta. Copil pe drum.

Cam astea ar fi fost titlurile capitolelor care mi-au marcat anul de gratie 2009. Nici nu am realizat pana sa ma apuc de scris cat de mult a insemnat pentru mine 2009. Probabil voi repeta destul de mult 2009 pe parcursul acestui post 🙂

22 ani. Si 1000 de vise. Eram in anul 1 la Regie, invatam sa transmit lumii intregi ceea ce aveam de spus. Invatam ca pot sa-mi construiesc lumea mea asa cum o vad eu. Muzica lipsea din viata mea. Inca eram obsedata ca in muzica pot reusi doar daca ma incadrez in niste standarde impuse de turmele superficiale din showbusiness.

_mg_2443

(mi-a luat ceva pana am gasit o poza acceptabila cu mine la multe kg) 🙂

Acum descopeream alte pasiuni. Eram fascinata de montaj, de actorie, de aceasta lume pe care puteam sa o creez, sa o controlez si sa o redau fix in culorile pe care eu le vedeam.

82 kg. Cu atat am inceput anul 2009. Si aveam de gand sa fiu printesa la nunta mea asa ca mi-am pus ambitia undeva prin luna martie si pana in iulie am slabit vreo 22 kg. Wow si nu prea wow. Am ales o metoda neortodoxa care a implicat pastile periculoase cu sibutramina care mi-au inhibat apetitul. Pe langa kg pierdute, m-am ales si cu o anemie (pe care am descoperit-o ceva mai tarziu, cand am ramas gravida). Da, la 22 ani voiam sa fiu o mireasa frumoasa si slaba. Dar, desi eram slaba, tot nu eram multumita, tot ma uitam in oglinda si ma vedeam la fel de grasa. Pentru ca oricat as fi fost fost de slaba, problema nu era la kg ci in felul in care motivam dorinta de a le pierde. Nu voiam sa pierd kg ca sa fiu sanatoasa si sa reduc riscul aparitiei unor boli precum diabetul sau bolile cardiace. Voiam sa fiu slaba pentru ca la vremea respectiva credeam ca valoarea unui om sta doar in aspectul fizic.

roma_trip_3_web

-22 kg fix de ziua mea. 22.

Nunta a fost aproape asa cum am vrut. Cand spun aproape…exagerez 🙂 Din ce am vrut eu, pe gustul meu au fost doar locatia, rochia si… mirele 🙂 in rest, cam fiasco. Confirmari care n-au venit, datorii peste datorii si un tort patrat de am crezut ca lesin cand l-am vazut. Repet. 22 de ani 🙂

nunta_roma&tavi_86

(trebuie sa ma laud ca buchetul e facut de mine)

Dar 2009 a fost si un an al miracolelor. Inca din 2007 am fost diagnosticata “sterila”. Mi s-a spus ca nu pot avea copii decat daca incerc o operatie la trompe. Miracol sau coincidenta, la o luna jumate dupa nunta, in luna de miere (care a durat un weekend ca mai mult nu ne permiteam), am ramas gravida! Am descoperit fix pe 1 octombrie, aveam in jur de 5 saptamani de sarcina si banuiam o criza de fiere sau o indigestie. Imi aduc aminte perfect ziua aia. Am mers sa fac ecografie la fiere si am descoperit minunea. Mai mai sa ma cert cu doctorita ca sunt pietre la fiere:)). In ziua aia m-am lasat de fumat.

imag0014

(da, asa aratam eu gravida in 5 luni, una din cele foarte putine poza cu mine gravida)

Dupa 10 ani

2019 abia a inceput. Dar da, aceasta decada a fost una extrem de intensa! S-a nascut fiica mea, am schimbat 6 locuinte, am terminat doua facultati, am plecat la Paris cu 50 euro in buzunar, am vrut sa devin patisier dupa ce am terminat teatru, am facut baby sitting la evrei ca sa ma ajung cu banii de la o luna la alta, am cantat rock si apoi folclor, am calatorit in locuri pe care doar le-am visat, mi-am sarbatorit ziua oficial in fata primariei generale din Paris, am cunoscut mii de oameni, mi-am facut zeci de prieteni, am citit zeci de carti si am vazut mai putine filme, am facut din visul meu de a canta si o sursa de venit, am trait momente de neuitat alaturi de prieteni si familie, l-am pierdut subit pe bunicul meu (omul caruia ii datorez tot ceea ce sunt astazi), am divortat, am suferit si am iertat, m-am maturizat si am realizat ca valoarea mea ca om nu e data de ambalaj ci de continut, am invatat sa ma iubesc si sa ma accept, mi-am descoperit vocea si am invatat sa o controlez (la propriu si la figurat) si am invatat sa nu las partile negative ale vietii sa ma doboare ci sa le iau ca pe niste lectii, am invatat cand sa pun virgula si cand sa pun punct. Si apoi din nou cu alineat.

Si apoi am invatat ca o casnicie nu inseamna o hartie, iar o familie nu e definita de acelasi nume. Am pierdut un sot, dar am recastigat un partener pe care ma pot baza oricand am nevoie, un coechipier care e alaturi de mine, iar impreuna crestem rodul iubirii noastre. Nu, nu reincalzim ciorba, facem alta de la inceput, dupa o reteta noua 🙂

Da, in aceasta decada am invatat, am descoperit, si am aflat ca si atunci cand nu mai pot, mai pot un pic:)

Azi, 2019 abia prinde contur, dar se anunta noi capitole, noi provocari, noi aventuri. Cel mai important? Sa raman autentica si asumata pentru ca la un moment dat si cel mai puternic machiaj tot va curge, mastile tot vor cadea, iar cu cat raman mai mult in pielea unui personaj creat, cu atat mai mult ma pierd si uite cine sunt! Nu, nu sunt perfecta, dar sunt recunoscatoare pentru tot ceea ce sunt!

img-20181229-wa0011

O poza cat o mie de cuvinte!

photo credit: Uanna Dumitrescu