Tag Archives: Single

Salut! Eu sunt Romanita Duminica!

Dupa cum ati vazut, de putin timp, Romanita Fricosu nu mai e…fricoasa:)
Am primit multe comentarii si multe mesaje in privat in care m-ati intrebat ce s-a intamplat!
Pai nu s-a intamplat nimic, doar am divortat si am decis sa ma intorc la numele meu initial!
Asta s-a intamplat inca de acum un an jumate, dar nu am vrut sa profit de treaba asta si sa merg la Voce cu povestea lacrimogena. Asa ca am decis sa merg inainte cu numele de Fricosu, chiar daca in acte eram deja Duminica.
Apropo de asta, le multumesc enorm producatorilor de la Voce pentru intelegere!

Sa vorbesti despre un divort nu e niciodata usor, chiar daca eu si fostul meu sot poate ne intelegem mai bine acum decat atunci cand eram casatoriti.
Povestea noastra? Simplu…iubiti din liceu.

20140420_180146

Asta e chiar prima noastra poza din 29 mai 2006, din seara in care ne-am cunoscut. Fix acum 13 ani! Tavi, nu face spume ca am pus poza asta!:))) Nici eu nu sunt mai breaza:)))

Ne-am casatorit de tineri, am devenit parinti repede si undeva pe drum am uitat sa traim macar un pic si pentru noi. Undeva la o rascruce, ne-am pierdut, si fiecare a luat-o pe drumul lui. In momentele definitorii ale vietilor si carierelor noastre am decis ca cel mai bine e sa evoluam separat.
Am crescut, avem dorinte si viziuni diferite, insa asta nu ne-a afectat nicidecum viata de familie, pentru ca suntem in continuare o familie, ne crestem si ne educam impreuna copilul, petrecem timp impreuna, sarbatori si evenimente importante si ne sustinem unul pe altul fiind cei mai buni prieteni! Mda, uite ca se poate- dupa ce epuizezi toata balacareala!:))) Nu trece o zi fara sa ne vedem si fara sa vorbim de 10 ori la telefon:) poate mai mult decat vorbeam inainte. Da, ne mai si balacarim, insa acum nu mai suntem obligati sa ne suportam. Fiecare se duce la casa lui :)))

Atunci cand flacara se stinge, iar jarul a fost stropit de atatea lacrimi varsate, e greu sa mai aprinzi chiar si o scanteie.

Daca am suferit? Da, am suferit pentru ca nu puteam sa accept ca am esuat, nu puteam sa accept ca am dat gres..insa stiu ca amandoi am fi suferit mai mult daca nu luam aceasta pauza de respiro pentru a ne da seama ce mai insemnam unul pentru altul. Si vine o vreme cand trebuie sa accepti ca nu va mai potriviti! Orice despartire este dureroasa, insa…timpul alina orice durere. Fiecare are partea lui de vina, insa am fost inspirati sa nu aruncam cu noroi unul in celalalt. Ne maturizam si ne dam seama ca sentimentele nu pot fi controlate. Vointa nu este de ajuns, iar atasamentul nu este un motiv intr-atat de puternic sa ne tina impreuna ca si cuplu. Suntem destul de mari ca sa intelegem ca inca suntem tineri si avem dreptul sa fim fericiti, iar atunci cand compromisurile depasesc pragul echilibrului, acestea devin sacrificii. Si suntem mult prea tineri sa ne sacrificam doar de dragul etichetei, doar de dragul imaginii perfecte. Atunci cand flacara se stinge, iar jarul a fost stropit de atatea lacrimi varsate, e greu sa mai aprinzi chiar si o scanteie.

Da, e greu sa faci pasul, e greu sa iti asumi un divort, de aceea foarte multi membri ai familiilor noastre, prieteni si cunostinte, vor afla abia acum, citind aceste randuri…oops:))

Inainte sa incerci sa te regasesti in doi, fie cu acelasi sau cu un altul, trebuie sa te regasesti tu pe tine…

Da, anul trecut a inceput cum nu se putea mai rau, in ianuarie am divortat si in februarie il pierdeam pe bunicul meu- probabil singurul om care m-a iubit neconditionat. M-am prabusit? Da, am simtit ca-mi fuge pamantul de sub picioare! Dar atunci, mai mult ca oricand, am stiut ca trebuie sa incep sa traiesc, sa lupt pentru ce imi doresc, daca nu, macar sa mor incerand, ca de murit toti murim la un moment dat, si nu stim cand…(de asta m-am inscris la Voce).

Azi, toate durerile au ramas undeva departe, timpul mi-a fost morfina!

Eu sunt fericita! Si pentru prima oara dupa foarte multi ani, ma uit in oglinda si sunt mandra de ceea ce vad! Ma laud si imi fac complimente in fiecare zi pentru ca eu am fost cu mine si eu m-am ridicat pe mine! Astazi sunt libera. Si cand spun libera  o spun in sensul ca am curajul sa imi asum cine sunt fara sa imi pese de gura lumii, pentru ca eu nu traiesc cu lumea si nu lumea imi dicteaza viata! In momentul cand am acceptat cine sunt, atunci am gasit linistea aia interioara dupa care tanjim toti. Inainte sa incerci sa te regasesti in doi, fie cu acelasi sau cu un altul, trebuie sa te regasesti tu pe tine..

Astazi, imi implinesc visele, ma trezesc in fiecare dimineata cu o mare pofta de viata si ma las inconjurata doar de oamenii aia care ma accepta asa cum sunt si nu incearca sa ma schimbe! Iar cel mai important…nu s-au speriat cand mi-au vazut si laturile intunecate, dimpotriva, au stat langa mine si m-au ajutat sa ajung din nou la lumina!

Nimic nu te poate dobori daca tu nu permiti! Daca am invatat ceva, am invatat ca sunt mai puternica decat imi imaginam vreodata ca pot sa fiu si ca a fi fericit este doar o chestiune de alegere!

Pam-pam…cam asta e povestea. Orice s-ar intampla, Tavi va fi mereu tatal copilului meu, cel mai bun prieten si orice s-ar intampla ne vom baza mereu unul pe celalalt!

UAN_2109

9 mai 2019- Aniversarea de 9 ani a Zarazei, copilu’ nostru, gen:)

Hai ca aici aratam mai de Doamne-ajuta fata de acum 13 ani :))))

Sa inceapa barfa! ;)))))

cover photo: Uanna Dumitrescu

Advertisements

Vulnerabila?

1553254790633

Tot ce am visat de cand eram mica..se intampla acum! Fix acum! Si pentru prima data dupa foarte mult timp, traiesc prezentul.

Ultima data cand am trait euforia asta a fost cand am intrat la facultate. Renuntasem la prima facultate in anul 2 pentru mirajul strainatatii! Asta se intampla prin 2007-2008.
Am plecat cu o valijoara de haine sa cuceresc Parisul dar pe atunci nu eram destul de coapta sa inteleg ca munca incepe de jos, asa ca m-am cam speriat de munca si m-am intors repede in tara.
Tin minte si acuma ca si cand ar fi fost ieri… m-am intors joi dimineata cu autocarul, dupa ce statusem un timp la Paris, in 7-8 metri patrati dormind pe o saltea langa un wc, iar ulterior la metrou..

Luni era admiterea la Regie, iar eu habar nu aveam nici in ce constau examenele, care au fost vreo 3 la numar…literatura romana, analiza de film si proba practica. La romana, ca la romana..nu trecuse mult timp de la bac si inca aveam materia proaspata in minte, am rasfoit o carte de comentarii de a 12-a…dar la analiza de film, ce era sa scriu? Proba practica? Dumnezeu cu mila…
De vineri si pana luni am stat la cumatra mea la Bucuresti, am luat legatura cu o alta prietena care trecea deja anul 2, mi-a dat niste notiuni in mare, dar nah, aveam 3 zile de pregatit 3 examene. In afara de cel care avea sa-mi fie sot un an mai tarziu, nu a stiut nimeni.
Mai facusem tam-tam cu vreo 2 ani in urma ca dau la actorie si am picat…
A trecut examenul la romana, a trecut si cel cu analiza de film…acuma venea proba practica…
Mi s-a dat o imagine, iar in jurul acelei imagini trebuia sa construiesc ideile principale ale unui film. Cele 5 ritmeme, cum aveam sa aflu mai tarziu.
Nu aveam nici un fel de notiune cinematografica, mai regizasem niste scenete prin liceu, dar pe camera nu pusesem mana vreodata.
Stiam ca daca incerc sa par vreo cunoscatoare si sa incerc sa folosesc ceva termeni de specialitate pe care oricum nu ii intelegeam, o sa ma fac de rahat, asa ca pur si simplu am inchis ochii si am descris comisiei ce vad eu cu ochii minti. Am descris imagini, stari, decor, miscari, ganduri, vorbe…
Bineinteles, am adus imaginea la mine si am plasat-o intr-o intamplare personala si totul a venit destul de natural…
Nu, n am luat vreo nota maxima…si nici printre primii n-am intrat. Am luat 6 la proba practica si mai tarziu am aflat de la prof ca am avut noroc ca le am cu limbarita si ca am vorbele la mine, ca treaba pe care am facut-o la examen a fost ca citirea unui roman, in nicium caz un moment cinematografic unde evident, starile, sentimentele nu trebuiau descrise prin cuvinte ci prin actiuni, daaaaar…am reusit sa ii duc in lumea aia si am reusit sa le transmit emotia personajelor. Am intrat chiar penultima …
Am intrat pentru ca am lasat scutul jos si m-am aratat pe mine, fara sa incerc sa impresionez prin ceea ce nu sunt…mi-am pus sufletul pe tava in fata lor, lasandu-mi vulnerabilitatile la vedere.

Cu 2 ani inainte, cand dadusem la actorie, m am dus ca Xena la razboi, in armura de fier si cu scutul in fata. Am pregatit materiale date de profesori, si nu alese de mine, m-am dus si cu ifose si cu figuri si tot ce am facut a fost sa interpretez niste texte la care eu nu-mi adusesem nicio nota personala, nu creasem nicio emotie. Fugeam mereu de treaba asta, chiar si in muzica, evitam cantece care se potriveau cu ceea ce se intampla in viata mea ca nu cumva sa isi dea lumea seama…mereu trebuia sa par altceva. De ce??
Dupa ani de munca cu mine insami, dupa ani de autocunoastere si auto reeducare, am descoperit ca de fapt imi era teama sa arat lumii slabiciunile mele, astfel sa nu devin o tinta vulnerabila pe care sa o atace pradatorii (de orice fel).
Da, aveam complexe, frustrari, slabiciuni care mai de care… si pe toate am incercat sa le maschez sub acea armura de fier pe care o afisam…
Dupa acea “demascare” de la admitere, am continuat acest exercitiu de…dezbracare, ca sa-i zic asa, dar nu-mi iesea tot timpul. Abia in anul 4 am reusit sa ajung la nivelul ala de a nu mai simti teama aia de goliciune…asa de intens. Abia in anul 4 am auzit o vorba buna de la profu’ Visarion…a zis ca mi-a luat cam mult, dar a meritat :))

Stiti visele alea cand n-ai haine pe tine? Si te duci undeva si esti inconjurat de o multime de oameni? In copilarie, la mine era vis recurent si mult timp dupa…
Am depasit cu adevarat aceasta stare de teama abia dupa ce am absolvit Facultatea de Teatru de la Paris… acolo am invatat cum sa caut in mine emotia si cum s-o pun in personaj, cum sa transmit trairile mele prin actiunile personajului. Practic, trebuia sa-mi las toate vulnerabilitatile la vedere…
Asa am avut curaj un an mai tarziu sa incep sa scriu… being Roma… hardest role to play, pentru ca niciun un rol nu e mai greu decat acela de a fi tu insuti, oricat de paradoxal ar parea.

In ultimii ani am fost pusa la incercare din toate punctele de vedere. Dar am lasat toate gloantele sa treaca prin mine, fara sa mai indur presiunea scutului protector.

Azi traiesc un alt vis, sunt din nou boboaca…un late bloomer. Lucrez la primul meu album, deja primele piese sunt gata, alte 5-6 in lucru, altele in stadiu de idee…dar fiecare piesa este o particica din mine, fiecare este o vulnerabilitate a mea, dar azi nu imi mai este teama. Pe masura ce mai scriu o piesa, simt cum inlatur inca putin din invelisul meu dur.
Iar magia se intampla acum cand vad cum de la o idee, ia nastere un intreg cantec…nu lansarea e momentul cel mai important, ci aceasta calatorie a creatiei, oamenii de la care invat zi de zi cate ceva, limitele pe care le depasesc in fiecare zi, ci asta e, prezentul de care eu ma bucur si il traiesc la maxim. Si toate astea pentru ca profit de vulnerabilitatea mea sa scriu piese care vin natural, fara sa incerc sa le mai maschez!

Da, sunt vulnerabila… dar acum asta e puterea mea!:)

Photo credit: Uanna Dumitrescu

Make up: Diana Ionescu