Vulnerabila?

Tot ce am visat de cand eram mica..se intampla acum! Fix acum! Si pentru prima data dupa foarte mult timp, traiesc prezentul.

Ultima data cand am trait euforia asta a fost cand am intrat la facultate. Renuntasem la prima facultate in anul 2 pentru mirajul strainatatii! Asta se intampla prin 2007-2008.
Am plecat cu o valijoara de haine sa cuceresc Parisul dar pe atunci nu eram destul de coapta sa inteleg ca munca incepe de jos, asa ca m-am cam speriat de munca si m-am intors repede in tara.
Tin minte si acuma ca si cand ar fi fost ieri… m-am intors joi dimineata cu autocarul, dupa ce statusem un timp la Paris, in 7-8 metri patrati dormind pe o saltea langa un wc, iar ulterior la metrou..

Luni era admiterea la Regie, iar eu habar nu aveam nici in ce constau examenele, care au fost vreo 3 la numar…literatura romana, analiza de film si proba practica. La romana, ca la romana..nu trecuse mult timp de la bac si inca aveam materia proaspata in minte, am rasfoit o carte de comentarii de a 12-a…dar la analiza de film, ce era sa scriu? Proba practica? Dumnezeu cu mila…
De vineri si pana luni am stat la cumatra mea la Bucuresti, am luat legatura cu o alta prietena care trecea deja anul 2, mi-a dat niste notiuni in mare, dar nah, aveam 3 zile de pregatit 3 examene. In afara de cel care avea sa-mi fie sot un an mai tarziu, nu a stiut nimeni.
Mai facusem tam-tam cu vreo 2 ani in urma ca dau la actorie si am picat…
A trecut examenul la romana, a trecut si cel cu analiza de film…acuma venea proba practica…
Mi s-a dat o imagine, iar in jurul acelei imagini trebuia sa construiesc ideile principale ale unui film. Cele 5 ritmeme, cum aveam sa aflu mai tarziu.
Nu aveam nici un fel de notiune cinematografica, mai regizasem niste scenete prin liceu, dar pe camera nu pusesem mana vreodata.
Stiam ca daca incerc sa par vreo cunoscatoare si sa incerc sa folosesc ceva termeni de specialitate pe care oricum nu ii intelegeam, o sa ma fac de rahat, asa ca pur si simplu am inchis ochii si am descris comisiei ce vad eu cu ochii minti. Am descris imagini, stari, decor, miscari, ganduri, vorbe…
Bineinteles, am adus imaginea la mine si am plasat-o intr-o intamplare personala si totul a venit destul de natural…
Nu, n am luat vreo nota maxima…si nici printre primii n-am intrat. Am luat 6 la proba practica si mai tarziu am aflat de la prof ca am avut noroc ca le am cu limbarita si ca am vorbele la mine, ca treaba pe care am facut-o la examen a fost ca citirea unui roman, in nicium caz un moment cinematografic unde evident, starile, sentimentele nu trebuiau descrise prin cuvinte ci prin actiuni, daaaaar…am reusit sa ii duc in lumea aia si am reusit sa le transmit emotia personajelor. Am intrat chiar penultima …
Am intrat pentru ca am lasat scutul jos si m-am aratat pe mine, fara sa incerc sa impresionez prin ceea ce nu sunt…mi-am pus sufletul pe tava in fata lor, lasandu-mi vulnerabilitatile la vedere.

Cu 2 ani inainte, cand dadusem la actorie, m am dus ca Xena la razboi, in armura de fier si cu scutul in fata. Am pregatit materiale date de profesori, si nu alese de mine, m-am dus si cu ifose si cu figuri si tot ce am facut a fost sa interpretez niste texte la care eu nu-mi adusesem nicio nota personala, nu creasem nicio emotie. Fugeam mereu de treaba asta, chiar si in muzica, evitam cantece care se potriveau cu ceea ce se intampla in viata mea ca nu cumva sa isi dea lumea seama…mereu trebuia sa par altceva. De ce??
Dupa ani de munca cu mine insami, dupa ani de autocunoastere si auto reeducare, am descoperit ca de fapt imi era teama sa arat lumii slabiciunile mele, astfel sa nu devin o tinta vulnerabila pe care sa o atace pradatorii (de orice fel).
Da, aveam complexe, frustrari, slabiciuni care mai de care… si pe toate am incercat sa le maschez sub acea armura de fier pe care o afisam…
Dupa acea “demascare” de la admitere, am continuat acest exercitiu de…dezbracare, ca sa-i zic asa, dar nu-mi iesea tot timpul. Abia in anul 4 am reusit sa ajung la nivelul ala de a nu mai simti teama aia de goliciune…asa de intens. Abia in anul 4 am auzit o vorba buna de la profu’ Visarion…a zis ca mi-a luat cam mult, dar a meritat :))

Stiti visele alea cand n-ai haine pe tine? Si te duci undeva si esti inconjurat de o multime de oameni? In copilarie, la mine era vis recurent si mult timp dupa…
Am depasit cu adevarat aceasta stare de teama abia dupa ce am absolvit Facultatea de Teatru de la Paris… acolo am invatat cum sa caut in mine emotia si cum s-o pun in personaj, cum sa transmit trairile mele prin actiunile personajului. Practic, trebuia sa-mi las toate vulnerabilitatile la vedere…
Asa am avut curaj un an mai tarziu sa incep sa scriu… being Roma… hardest role to play, pentru ca niciun un rol nu e mai greu decat acela de a fi tu insuti, oricat de paradoxal ar parea.

In ultimii ani am fost pusa la incercare din toate punctele de vedere. Dar am lasat toate gloantele sa treaca prin mine, fara sa mai indur presiunea scutului protector.

Azi traiesc un alt vis, sunt din nou boboaca…un late bloomer. Lucrez la primul meu album, deja primele piese sunt gata, alte 5-6 in lucru, altele in stadiu de idee…dar fiecare piesa este o particica din mine, fiecare este o vulnerabilitate a mea, dar azi nu imi mai este teama. Pe masura ce mai scriu o piesa, simt cum inlatur inca putin din invelisul meu dur.
Iar magia se intampla acum cand vad cum de la o idee, ia nastere un intreg cantec…nu lansarea e momentul cel mai important, ci aceasta calatorie a creatiei, oamenii de la care invat zi de zi cate ceva, limitele pe care le depasesc in fiecare zi, ci asta e, prezentul de care eu ma bucur si il traiesc la maxim. Si toate astea pentru ca profit de vulnerabilitatea mea sa scriu piese care vin natural, fara sa incerc sa le mai maschez!

Da, sunt vulnerabila… dar acum asta e puterea mea!:)

Photo credit: Uanna Dumitrescu

Make up: Diana Ionescu