Stateam de vorba deunazi cu cineva despre divort si cum este perceput el astazi si mi-am dat seama ca ne confruntam cu multe paradoxuri.
Societatea moderna este strapunsa de o cifra alarmant de ridicata in cadrul divortului, ceea ce ne face sa devenim destul de pasivi atunci cand mai aflam de un cuplu care decide sa puna punct. Teoretic, ar trebui sa fim obisnuiti cu gandul ca si divortul este doar o treapta aproape sigura la un moment dat. A devenit o chestie atat de normala incat nu mai realizam ca impactul psihologic este mult mai puternic decat vrem sa admitem. Din punctul de vedere al psihoterapeutilor, divortul se claseaza ca si nivel de soc post traumatic pe un loc inaintas, chiar in fata decesului. De ce? Pai explicatia lor e simpla si pe intelesul tuturor. Cand stii ca alalalt a crapat, aia e… din morti nu se mai intoarce si in nici un caz (sau cel putin in majoritatea cazurilor:) ), nu prea moare din vina ta. Fac exceptie gandurile de a-l calca cu masina!
Dar ce te faci cand stii ca celalalt traieste bine-mersi? Cum suporti gandul necontrolat al sperantei? Cum treci peste “cum ar fi fost daca”? Cum reusesti sa iti iei viata din nou la spinare si sa reconstruiesti din nou tot ceea ce credeai ca aveai deja? Tentatia de a spera la impacare va persista in timp, mai ales atunci ambii parteneri sunt singuri! Toate scenariile din lume iti vor invada mintea, vei interpreta fiecare gest si fiecare cuvant, vei face din tantar, armasar, si vei trai constant cu frica de a te mai “obisnui” cu cineva. Pana la urma…este doar o chestiune de obisnuinta. Vrem sa recunoastem sau nu, casnicia devine un parteneriat care la un moment dat nu mai are vreo mare legatura cu dragostea aia care iti dadea fluturi in stomac!
“Decesul” intervine cand unul dintre ei isi reface viata…si de cele mai multe ori e el. Pentru el e mult mai usor sa dea la scoica decat pentru ea, care are nevoie de o momeala destul de apetisanta ca s-o atraga ideea de a musca.
Si stunci? Cum ne purtam “doliul”? Cum acceptam ideea ca totul e mort? Cum mergem mai departe? Cum ne putem inchipui ca ce e al nostru e pus deoparte? Cum putem sa mai credem ca mai exista ochi in care sa ne privim si sa simtim ceea ce am crezut ca e posibil doar o singura data?
As vrea sa am raspunsurile la toate aceste intrebari, insa viata fiecaruia dintre noi are factori diferiti in ecuatie! Matematica m-a atras intotdeauna, insa din punct de vedere “filosofic” si anume ca oricat de inteligent ai fi, cateodata exista o problema care nu are rezolvare, oricat de exacta ar fi matematica. Cateodata, problema nu are rezolvare. Nu, nici macar nu iti cu virgula, pentru ca ii lipseste logica si coerenta. Atunci nu ar fi decat o pierdere de vreme, iar daca stai prea mult pe ea, exists riscul sa iti expire timpul si ti-ai pierdut vremea in loc sa te concentrezi pe restul. Si atunci, mergi mai departe, si le rezolvi pe celelalte. Profesorul meu din generala spunea mereu ca trebuie sa incepem cu ceea ce stim si sa rezolvam cat mai mult din cele pe care suntem stapani si sa lasam la urma ceea ce ne da batai de cap! In acest fel, vom reusi “trecem”. Si de cele mai multe ori, problema fara rezolvare va avea o pondere destul de mica incat sa ne strice media.
Cred ca putem aplica acest principiu si in viata! Sa ne ocupam de ceea ce sta in puterea noastra de control si daca ne ramane timp, sa vedem ce putem sa facem si cu celelalte lucruri. Tic-tac, tic-tac, timpul nu sta in loc!
Tot ceea ce are un inceput, are si un sfarsit…dar sa nu uitam ca si dupa cea mai lunga noapte, soarele rasare!
Pace voua in prag de Paste si fie ca lumina Invierii sa va limpezeasca mintea si sufletul!
beingroma 