Singur in vârf- partea I

1492527503035Intr-o zi am sa povestesc cum am sperat, cum am luptat….si cum am castigat! Ce?…o sa ma intrebati, evident!

Pai nu stiu inca! Probabil castigul va fi pe marimea luptei. Ma apropi vertiginos de 30 ani si trec prin eterna drama ca odata trecut acest prag, ma voi simti batrana. Dar cerebrala cum incerc sa fiu in ultima vreme, am inceput sa caut raspunsuri. Ca sa gasesti raspunsurile bune trebuie sa pui intrebarile potrivite! Ce ma tine treaza noaptea?

Unul dintre lucrurile care ma framanta de ceva vreme este insasi batalia care se da in mine in ultimul timp. Imi e greu sa definesc in cuvinte exacte. O antiteza intre practic si spiritual. Ce ar trebui sa vreau vs. Ce as vrea cu adevarat. Superficial vs. Profund. Ceva pe aici. Si stateam si ma gandeam ca au inceput sa ma preocupe lucruri care altadata nu mi-ar fi captat atentia. Descopar involuntar ca ma regasesc in alte principii decat cele pe care le-am crezut pana acum definitorii pentru mine.

Imi e foarte greu sa accept ceva care contrazice toate crezurile mele. Toti avem impresia ca stim ceea ce ne-ar face fericiti, sau cel putin asa credem. Si de cele mai multe ori e fix lucrul pe care nu-l putem avea sau nu reusim sa-l facem. Si dezvoltam o frustrare precum ca niciodata nu vom fi impliniti.

Dar ce te faci cand iti pica pleasca in cap? Ce te faci cand chiar se implineste ceea ce ai visat o viata? Profiti. Te bucuri. Multumesti “la toti sfintii”. Capeti incredere in tine. Te simti rege. Imparat. Nimic nu te atinge. Ai visat. Ai sperat. Ai castigat… oare?

Pana cand te loveste… nici nu stii ce exact, dar doare al naibii de tare. Incepe sa treaca euforia, rozul se murdareste iar consecintele sacrificiilor subconstiente incep sa rasara ca ciupercile dupa ploaie. Si incepi sa observi ca de fapt nu a picat nimic din cer. Ti ti-ai condus soarta si te-ai debarasat de tot ce a stat in calea ta ca sa ajungi acolo unde ai vrut. Problema e ca ai ajuns gol. Ai lasat tot in urma fara sa te uiti inapoi. Nu mai esti nimic din tot ce ai fost. Da, iti traiesti visul, dar esti atat de gol incat e ca si cand ai face frectie la picior de lemn.

Si, atunci ce faci? Plutesti in deriva? Preferi sa te prefaci doar pentru ca asa esti mai cu mot? Ramai singur in varf unde e loc doar pentru unul doar ca sa se uiti la toti de sus? Nu uita ca jos la poale e distractia, unde sunt toti! Si chiar daca te vei pierde in multime, nu o sa fii niciodata singur.

Adevaratul castig e sa te diferentiezi in multime, nu sa te separi. Fii altfel cand incaperea e plina, caci in parcarea goala toti suntem smecheri.

Ai grija ce-ti doresti, ca ti se poate indeplini!

VA URMA!

 

 

Advertisements

Sfarsit sau inceput?

1492155248870.jpgStateam de vorba deunazi cu cineva despre divort si cum este perceput el astazi si mi-am dat seama ca ne confruntam cu multe paradoxuri.

Societatea moderna este strapunsa de o cifra alarmant de ridicata in cadrul divortului, ceea ce ne face sa devenim destul de pasivi atunci cand mai aflam de un cuplu care decide sa puna punct. Teoretic, ar trebui sa fim obisnuiti cu gandul ca si divortul este doar o treapta aproape sigura la un moment dat. A devenit o chestie atat de normala incat nu mai realizam ca impactul psihologic este mult mai puternic decat vrem sa admitem. Din punctul de vedere al psihoterapeutilor, divortul se claseaza ca si nivel de soc post traumatic pe un loc inaintas, chiar in fata decesului. De ce? Pai explicatia lor e simpla si pe intelesul tuturor. Cand stii ca alalalt a crapat, aia e… din morti nu se mai intoarce si in nici un caz (sau cel putin in majoritatea cazurilor:) ), nu prea moare din vina ta. Fac exceptie gandurile de a-l calca cu masina!

Dar ce te faci cand stii ca celalalt traieste bine-mersi? Cum suporti gandul necontrolat al sperantei? Cum treci peste “cum ar fi fost daca”? Cum reusesti sa iti iei viata din nou la spinare si sa reconstruiesti din nou tot ceea ce credeai ca aveai deja? Tentatia de a spera la impacare va persista in timp, mai ales atunci ambii parteneri sunt singuri! Toate scenariile din lume iti vor invada mintea, vei interpreta fiecare gest si fiecare cuvant, vei face din tantar, armasar, si vei trai constant cu frica de a te mai “obisnui” cu cineva. Pana la urma…este doar o chestiune de obisnuinta. Vrem sa recunoastem sau nu, casnicia devine un parteneriat care la un moment dat nu mai are vreo mare legatura cu dragostea aia care iti dadea fluturi in stomac!

“Decesul” intervine cand unul dintre ei isi reface viata…si de cele mai multe ori e el. Pentru el e mult mai usor sa dea la scoica decat pentru ea, care are nevoie de o momeala destul de apetisanta ca s-o atraga ideea de a musca.

Si stunci? Cum ne purtam “doliul”? Cum acceptam ideea ca totul e mort? Cum mergem mai departe? Cum ne putem inchipui ca ce e al nostru e pus deoparte? Cum putem sa mai credem ca mai exista ochi in care sa ne privim si sa simtim ceea ce am crezut ca e posibil doar o singura data?

As vrea sa am raspunsurile la toate aceste intrebari, insa viata fiecaruia dintre noi are factori diferiti in ecuatie! Matematica m-a atras intotdeauna, insa din punct de vedere “filosofic” si anume ca oricat de inteligent ai fi, cateodata exista o problema care nu are rezolvare, oricat de exacta ar fi matematica. Cateodata, problema nu are rezolvare. Nu, nici macar nu iti cu virgula, pentru ca ii lipseste logica si coerenta. Atunci nu ar fi decat o pierdere de vreme, iar daca stai prea mult pe ea, exists riscul sa iti expire timpul si ti-ai pierdut vremea in loc sa te concentrezi pe restul. Si atunci, mergi mai departe, si le rezolvi pe celelalte. Profesorul meu din generala spunea mereu ca trebuie sa incepem cu ceea ce stim si sa rezolvam cat mai mult din cele pe care suntem stapani si sa lasam la urma ceea ce ne da batai de cap! In acest fel, vom reusi “trecem”. Si de cele mai multe ori, problema fara rezolvare va avea o pondere destul de mica incat sa ne strice media.

Cred ca putem aplica acest principiu si in viata! Sa ne ocupam de ceea ce sta in puterea noastra de control si daca ne ramane timp, sa vedem ce putem sa facem si cu celelalte lucruri. Tic-tac, tic-tac, timpul nu sta in loc!

Tot ceea ce are un inceput, are si un sfarsit…dar sa nu uitam ca si dupa cea mai lunga noapte, soarele rasare!

Pace voua in prag de Paste si fie ca lumina Invierii sa va limpezeasca mintea si sufletul!


AMBALAJ!

Si cand zic ambalaj ma gandesc la toate sensurile proprii sau figurate! De la hartiile poleite si aspectul impecabil a ceea ce consumam pana la oameni inveliti in “aur” si putreziti pe dinauntru!

Stateam si ma gandeam ca in urma cu cativa ani urmaream o emisiune cu o cofetarie din New York care executa adevarate opere de arta in materie de torturi de evenimente. Toate tampeniile si nebuniile lumii, cu instalatii electrice, cu fantani arteziene si toate cacaturile.

Intr-adevar, era impresionant… dar tortul ala nu mai era tort…ci doar un manifest al clientului!

Functionalitatea de baza a acelui tort isi schimbase rolul de desert delicios care vine sa incununeze o masa de sarbatoare. El servea acum ca elementul suprem de opulenta!

Sa arate bine, sa para si sa fie scump, sa ii lase pe toti cu gura cascata si…sa se pozeze toti ca la mare cu maimuta!

Ca sa il taie si sa-l serveasca, se demonta toata smecheria si ramanea un blat sec cu o tentativa de crema care servea mai mult a lipici!

Permiteti-mi sa ma indoiesc ca felia aia de tort ar putea sa-mi provoace vreun orgasm culinar!

Cam asa e si cu oamenii… pe-afara vopsit gardu’ si-nauntru leopardu’!

Din pacate, la oameni, ambalajul nu se rezuma doar la ceea ce percepem vizual. Poleiala rezoneaza mai mult cu ipocrizie decat cu cliseul aspectului exterior.

Prefer un tort home-made fara fantani si luminite! Un tort imperfect cu marginile nefinisate si crema imprastiata pe marginea platoului. Prefer un tort cu multe texturi si straturi diferite care se evidentiaza una pe alta. Prefer surprize si explozii de arome care se contopesc, provocand senzatii puternice papilelor mele gustative ca mai apoi sa simt cum imi aluneca-n stomac si eliberand toti fluturasii aia care parca sunt fugariti de bau-bau, imi lasa gustul intiparit in minte. Tortul ala care stii ca a doua oara nu va mai iesi la fel pentru ca reteta ai adaptat-o pe parcurs si in valtoarea coptului, nici nu mai stii ce-ai pus in el. Tortul ala care dupa doua zile parca e mai bun dupa ce toate cremele au patruns in blat si au creat fuziunea aia care nu poate fi descrisa in cuvinte…

Cateodata e mai simplu sa te duci sa iei unul de-a gata, poate la fel de bun. In ziua de azi avem acces la multe lucruri de calitate, intr-adevar mai scumpe decat mainstream-ul, dar niciodata nu vei putea compara puterea de cumparare de-a gata cu satisfactia de a crea tu insuti.

Educa-ti gusturile, impune calitatea si nu cantitatea ca factor principal in procesul de alegere!

………………………………………………………………

Stiu ca a fost in tort bun atunci cand peste un timp ma gandesc si imi vine apa-n gura!

 

Da, ambalajul vinde, dar noi cumparam iluzii!

 

Bon appetit!

 

Romanitza


Deschide-ti urechile si mai inchide gura!

1492068351461.jpg

Astazi a fost o zi productiva. Am raspuns involuntar la o intrebare, care desi pare destul de banala, este probabil una dintre bazele pe care ar trebui sa le avem in orice relatie personala sau profesionala.

Cand si de cine ascult?

Pai, e simplu. Cine ma asculta? Cel pe care il ascult si eu! De cate ori nu m-am confruntat cu lipsa de comunicare? De unde vine? Si cum pot sa gasesc canalul cel mai potrivit pentru a construi o punte?

In opinia mea, problema isi are radacinile in copilarie. In familia mea a existat tendinta de a “porunci” sub pretextul ca “eu stiu mai bine”. In formula, “eu sunt parintele/adultul si tu faci cum iti spun eu” s-a distrus puntea. Mergeam la scoala, profesorul stia cel mai bine. Si apoi , am inceput sa dezvolt relatii de toate felurile, in care chiar daca vreau sa recunosc sau nu, am aplicat acelasi “pattern”. Si mai tarziu, m-am trezit ca nu reusesc sa mai comunic cu cei de langa mine. Voiam sa fiu ascultata si inteleasa si singura metoda pe care o stiam era “datu’ cu pumnul in masa”. Din pacate, uneori deschidem gura si inchidem urechile.

Asta am facut mult timp, lucru care nu mi-a adus decat singuratatea. Nu mai aveam nevoie de nimeni pentru nimic. Independenta din toate punctele de vedere, prezenta celor din jur a devenit optionala. Asta pana cand, prezenta lor nu a mai fost nici macar o optiune.

In prima faza am incercat sa-mi reprim lipsa, sa o compensez cu viata profesionala si confortul material, insa iluzia satisfactiei personale s-a evaporat destul de repede. Cu buzunarul plin si cu sufletul gol. Si din pacate, aceasta “afectiune” se prolifereaza destul de repede in ziua de azi.

Alergam dupa cariere, bani, faima, recunoastere profesionala sau respect. Cautam incontinuu sa ne simtim superiori. Dorim sa conducem si sa luam frâiele in mainile noastre. Dar la un moment dat, o sa obosim. Eu una, am obosit. Stiu ca nu pot sa raman vizitiu toata viata mea. Vreau sa mai dorm si-n caruta!

Fie ca e vorba de partener, familie, prieteni sau colegi de serviciu, am invatat ca mai intai trebuie sa asculti daca vrei sa fii ascultat. Deschide-ti urechile si mai inchide gura!

In viitoarea postare voi intra mai adanc in subiectul echilibrului in cuplu si va voi dezvalui cateva lucruri pe care le-am invatat mai mult sau mai putin in circumstantele ideale.

 


Tu cat poposesti?

Nu astept mult pana sa iau atitudine. Fiecare circumstanta noua din viata mea a necesitat noi masuri de punere in miscare. Niciodata nu am stat pe loc. Ma adaptez oricarei situatii. Dar asta nu inseamna ca ma schimb. Asta nu inseamna ca sunt alta de fiecare data. Am doar mai multe unelte de supravietuire pe care le scot in functie de misiune. Nu am nevoie de tot odata. Daca sunt in desert, doar n-o sa-mi scot undita. Dar daca ne-am vazut doar in desert, nu poti sa-mi spui ca nu stiu sa pescuiesc!

Viata e un drum (mult prea cliseic, stiu, dar chiar e) numai ca nu poti sa spui ca ai dat inapoi niciodata. Viata nu are marsarier. Poate ramai oleaca pe loc, dar niciodata inapoi! Asta ar insemna sa avem masina timpului si sa derulam nitel. Pana una alta, masina timpului nu exista, asa ca expresia “dai inapoi”, dupa legile fizicii si ale logicii, este imposibila. Si o mai aud si pe aia cu “orice ar fi, MERG INAINTE”…pai..da, stiu, ori mergi…inainte, ca am stabilit deja ca inapoi nu se poate, ori stai nitel pe loc pana te impinge viata! Si atunci, daca nu esti tu la carma, cine stie pe unde te umbla si pe unde te aduna…

 

Da, poate dai de drumuri mai cu gropi, daca stai in Romania, cu siguranta dai in gropi la orice cotitura, dar nici cu drumurile astea din occident nu mi-e rusine. Fac slalom si p’aci.

Dar merg, avansez orice ar fi. Nu e ca si cand ai avea de ales. Viata chiar te impinge de la spate chiar si atunci cand ramai fara combustibil.

Te impinge cu chiu si vai pana la prima pompa de benzina. Si daca esti falit, iti face plinul pe datorie si tot mai departe te duci.

Viata nu te asteapta. Ai doua variante. Te lasi impins si purtat de turma sau iti iei avant si iti cuceresti drumul! Stiti benzile alea din aeroporturi sau metrouri, unde e corespondenta lunga? Daca ai apucat sa te urci, ori stai ca bou’, si pierzi timpul, ori bagi oleaca de sprint ca iepurele si ajungi mai repede. Mai devreme sau mai tarziu, tot acolo ajungi. Numai ca… daca ajungi printre ultimi, risti sa nu mai gasesti loc in fata… si ce pacat e sa treaca viata in parada si tu nici sa n-o vezi!

De fiecare data mai imi schimb blana cand mai fac cate-un popas de alimentare..dar vorba ‘ceea …lupu-si schimba paru’, da’ naravu’, ba!

Tu cat poposesti?

 


8 Martie

#8martie #ziua #internationala #a #femeii

In ajun de 8 martie si iarasi cu telefonul spart, nu pot sa nu observ cat de superficiala devin cateodata. Si desi ma lupt enorm sa imi pastrez autenticitatea si principiile sanatoase cu care am fost crescuta si educata…i’m only human. Normal ca uneori cad prada ispitelor de zi cu zi.
Cad prada consumerismului, ma incatusez uneori cu frustrari, ma compar involuntar cu unele standarde (imaginare) pe care media le impune.
Mi-aduc aminte de anul 2005. Nu aveam nici 18 ani impliniti si am convins-o pe mama sa ma lase sa ma mut la Bucuresti, singura… eram in clasa a 11-a. Eram pe cale sa semnez un contract cu o casa de productie. Foarte entuziasmati de vocea mea, de creatiile mele.
Am facut pasul imediat. Avand o “istorie curata” in fata mamei si fiind mai mult decat independenta de la o varsta la care altele se jucau inca cu papusile, intr-o luna am fost mutata cu catel si purcel la Bucuresti. Gazda in buricul targului langa Cercul Militar, admisa la liceul Spiru Haret (mega in voga la vremea aia), ce sa mai …”libertate, frate…poate facultate”.
Si hop, vine ziua semnarii contractului cu “the big boss”, care nu ma intalnise inca personal…si cu…un struto-camila de antrenor/nutritionist. Si ce sa vezi… big boss se sfatuieste cu struto-camila ala de parca era mai ceva ca nesuferitul ala de la Britain’s got talent.
Si dupa cum se vorbira si sfatuira… au ajuns ei la concluzia ca trebuie, citez “sa foram (as in drill) in suncile astea inainte sa incepem sa cantam!” Hai sa moara ma-ta, zau???
Asta in ideea in care cantaream cu vreo 10 kg mai PUTIN ca acuma, dar in 2005 daca nu erai piele si os, eventual bulimica, anorexica, erai grasa!
La 17 ani cand ti se spune asta… dezvolti multe complexe si frustrari. In cazul meu, s-au dezvoltat inconstient, caci in plan constient sunt mult prea nesimtita 🙂))
Acuma nu stiu daca a fost coincidenta sau nu, dar studiourile lor au luat foc dupa vreo cateva saptamani si nu aveau nici asigurare. Jur ca n-am niciun amestec:))))) voodoo n-am facut!
Am ramas cu muzica la nivel amator. Au urmat ani plini de alte si alte aventuri, de urcusuri si coborasuri atat spiritual cat si pe cantar 🙂) am avut oscilatii si de peste 20 kg (si nu in timpul sarcinii:))
In toti anii care au urmat m-am luptat zi de zi cu mine. De la ambitie la resemmare, de la acceptare la provocare, am trecut prin toate, incercand sa gasesc un echilibru intre toti factorii care imi definesc viata.
Fiecare an a adus cu el cate-o caramida in plus la bagajul meu emotional.
Dar am avut noroc de o educatie foarte sanatoasa in copilarie. Am avut ca model o femeie puternica. Care o bate la cur oricand pe Xena- la propriu. O femeie nebuna de legat care a intors lumea pe dos de fiecare data cand a crezut ca trebuie s-o scuture nitel. Mamaie. THE Mamaie! Si pe ea durut-o fix in flocu’ drept cat a cantarit. Ce-i adevarat, a dat-o-n diabet dupa 50 ani… dar il tine sub control, e ok. A slabit, stie sa manance echilibrat, are schema facuta de mine pe frigider, isi ajusteaza singura dozele de insulina… real bad @ass 🙂
Si m-a crescut cu ideea asta ca, noi, femeile, facem lumea sa se invarteasca. Ea m-a “empowered” o viata 🙂 tot ce isi pune femeia aia in cap, reuseste, nenica! Secretul ei? Munca multa si rabdare! Agoniseala! De toate felurile posibile! Cateodata ea o duce la extreme. Noroc ca l-am pe tataie contrabalans, de la care am invatat sa ma bucur de micile placeri ale vietii! De o friptura suculenta, de un vin bun, de o siesta bine meritata.
Toate lucrurile astea au inceput sa iasa la iveala undeva dupa varsta de 25 de ani…nah…am avut si eu odrasla la randul meu, plus ca…am ajuns intr-o alta lume, o alta mentalitate. Aici in Franta nu prea a contat cum arat ci ceea ce stiu sa fac. La Paris mi-am regasit vocea, la propriu si la figurat, si dupa multa munca si agoniseala, si rabdare, am ajuns in 2015, 10 ani mai tarziu si 10 kg in plus, sa fac din muzica o meserie full time!
Cum? Pai, am incetat sa ma uit in oglinda si sa-mi vad “defectele”. Ma reeduc sa-mi admir atuurile. Si fiecare slabiciune sa mi-o transform intr-un as din maneca. Am mai spus-o…daca viata iti da doar lamai, nu fa doar limonada, mai baga si un limoncello, o tarta cu lamaie, un sapun, o apa de colonie, tot ce poti!
Da, ma mai loveste cate-un greu al vietii val gen…telefon furat, telefon spart, si iar telefon spart. Si ma apuca si pe mine ofticile pt lucrurile materiale sau lucrurile de suprafata.
Dar apoi ma trezesc repede…si imi dau seama ca asta inseamna doar ca te ia oleaca valul, in niciun caz nu te loveste in fata!
Eventual, plutesti nitel in deriva, dar cu siguranta nu te ineci!
Care e luxul zilelor noastre? Ei, asta e alta poveste intr-o alta zi😘
Femeie, ramai pe baricade!


Have you ever been in love?

They say sometimes you gotta let go the past In order to live your present… but how can you, when everything you miss the most is that same past?

Not rarely I have seen people anchored in the past. Anchored in past realities that no longer stand for today. Relationships are by far the best working sheet to observe this phenomenon. How can a relationship pass the time test? How can two people update themselves in the same time in order to keep the fire going? Or when do you decide that your life lanes are no longer on the same path?

Today, divorces rates are higher than anytime in history. Society is developing so fast in so many ways, that sometimes we lose sight of primordial needs. What is with people today that they quit so easily upon a marriage? Instead of taking advantage of today’s resources, it seems to me that those exact resources are provoking the exact opposite of what they should be doing. Health, education, culture, access to information, freedom of speech, women’s emancipation, those should be beneficial factors to a better life, instead it seems to ruin what they should built stronger. Time runs faster and we don’t have the patience to repair what’s broken, and many times we choose to replace something that has only a scratch. Why?

Returning to relationships, I see my grandparents’ generation in a totally different view with my generation today. They sworn until death takes them apart and they stuck with that promise. For good and for worse. And that’s not necessarily always about remaining in love like in the first day. It’s more to that. It’s about a solid partnership that stand in storm together, it’s about completing each other in times of need, it’s about building a strong family that overpasses any obstacle. They choose to repair when something gets broken. Because not everything new is necessarily better or improved. It’s just new! And history teach us that trends come and go, but classics remain immortals. Just take a look at an antique furniture. It will always have a greater value than any modern piece. That antique furniture may be full of scratches, but every single scratch tells a story. It comes with an accumulated energy that no new thing may acquire. And sometimes even those scratches can be reconditioned. So, why can’t we apply the same principles to relationships? Why are we so fascinated by new stuff? Why can’t we value what we already have? Why can’t we update ourselves by removing the signs of time? What’s the Botox for our relationships’ wrinkles? Do we let go of the past? Do we search for the present? Or is it just an excuse to keep fighting?

In order to live the present we have to accept the past, not letting go of it!

Well, first of all, I think the pollution for relationships today it’s society high speed evolution today. We forgot how to be patient. We want it all, we want it now. If it doesn’t get better by next week, we consider it done. Just like any diet. Why do we quit? Because we wanna see the result immediately. In one week we want to lose fat accumulated in one year. That’s not possible, but our brains today are used to be one click away from everything. With one click, you get face to face from China to America, with one click you do your shopping, with one click your dinner, with one click you do almost everything today; fortunately, love remains more than just a click away.

But to be in love, is to understand first what love is. Love is not an illusion, love is not what makes Hollywood movies be drama blockbusters. Love is not just falling for someone. Love is not that screaming orgasm in that sexual act. Love is not only the feeling of butterflies in your stomach, love is not lust or desire. Love is more than a late motive.

Love is more than yourself, love is what makes humanity exist. Love is in everything you wish to see blooming. Love is wanting to share your life in every possible way with someone who will always be there no matter how many scratches you’ll have. Love will change in desire to protect. Love will wipe your tears away when you are down and it’ll pick you up and learn you how to walk again. Love will empower you to stand on the edge of the greatest heights without being afraid. Love will warm your heart you when you are cold as ice. Love will still see the beauty in you even when your demons will come out. Love will vanish those demons and bring light back in your life. Love will be patient, just like the Bible says, to rebuilt over and over again what has been destroyed. Love is what makes the sun rise even after the longest night.

So let me ask you, have you ever been in love?