Romania, bine te-am gasit?

Acum cateva zile vorbeam cu o prietena stabilita in Olanda despre ce a insemnat pentru mine intoarcerea in Romania.
Dorul ei de casa o impinge sa viseze la ideea reintoarcerii. Si m-a gasit pe mine sa ma intrebe cum m-am acomodat.

Cum nu aveam timp sa stau mult de vorba cu ea la momentul respectiv si de teama ca nu prea ne sincronizam, i-am promis ca imediat cum gasesc timp, o sa scriu pe blog de treaba asta fiindca subiectul e destul de actualitate incat merita un post pe blog.

Nu stiam cum sa incep, m-am tot gandit astazi de ce ma lovesc cel mai tare de cand m-am intors, dar stiti cum e, inspiratia te pocneste cand vrea ea, nu cand ai tu chef.

Ei, si uite asa, cum am ajuns eu cu fii-mea la cursurile ei de actorie, m-a lovit!

Era 16h54. Cursurile incep la 17h00 fix, deci se intelege ca trebuie sa ajungi cu 10 minute mai devreme. Sau poate sunt eu obsedata de punctualitate (noi am ajuns la 16h35 😂).

Acuma, profesoara face niste impartiri pe grupe pentru o mai buna desfasurare a cursului si hop apar gafaind doi parinti recalcitranti…”stiti ce ora este??(pe un ton foarte certaret) Cursurile incep la 17h00. De ce faceti treaba asta acuma? Spuneti-ne sa ajungem la fara 10 si venim la fara 10″. Bineinteles, altii au sarit cu gura ca se consuma dn timpul copiiilor, si uite asa, o ditamai scena… IN FATA COPIIILOR!
Evident, o discutie inutila… O sa ma intrebati..care e ideea? De ce va povestesc asta?

Ideea e ca oamenii astia aveau o rautate in ochi si in glas, isi revarsau probabil nervii de peste zi, de la serviciu, sau de acasa. Au cautat efectiv o cearta numai sa isi detensioneze ei presiunea acumulata. Si asta e doar un exemplu.
Din pacate, un exemplu din multe altele pe care le intalnesc in Romania de cand am venit.

Oamenii sunt suparati, plictisiti, nervosi. Mecanismul lor de aparare devine rautatea. Cea mai mare diferenta pe care o gasesc intre romani si francezi este maniera de a trata viata. Relaxarea este privita ca un privilegiu rezervat doar celor care isi permit financiar. Pe cand francezul se va bucura de viata si cu 5 euro in buzunar. Va asigur ca 5 euro ii ajung sa ia o branza, o bagheta si o sticla de vin. Da, din alea mai ieftine… dar nu conteaza. Conteaza unde sau cu cine le va imparti.
Si, da, e important sa ramai relaxat. E important sa stii sa te detensionezi, altfel rautatea asta se cronicizeaza. Serviciul devine doar un loc de…”timpul trece, leafa merge” .

“De ce sa imi dau osteneala? Tot banii aia ii iau”.

Aud din ce in ce mai des replica asta si imi zgarie urechile! Sa fie doar entuziasmul meu de inceput? Ma indoiesc… si cand lucram in boulangerie (butic cu mancare) la Paris, si nu, nu-mi placea in mod deosebit, tot incercam sa fac treburi care poate nu erau in atributiile mele si nu eram platita pt ele, dar le faceam pentru “binele universal”. Daca puteam sa fac ceva sa ajut, o faceam. Trageam toti la aceeasi caruta. Daca mergea bine, toti din caruta eram bine. Poate castigul imediat nu era mereu evident, dar pe termen lung m-am ales mereu cu bonusuri, atat materiale cat si imateriale. Au trecut mai bine de 3 ani de cand am renuntat si oamenii aia inca ma pomenesc de bine.

Din pacate, si in viata mea profesionala pe care incerc sa mi-o cladesc acum in Romania, intalnesc la fiecare pas oameni lipsiti de chef, lipsiti de idealuri, uneori lipsiti de etica si bun simt, pentru care meseria asta de… muzicant (pentru ca nu toti cantaciosii pot fi numiti artisti), a devenit doar o sursa de venit si nimic mai mult. Zeflemisti, rai, mistocari, increzuti si snobi, surse nesecate de energii negative pe care incerc sa le combat cu mult calm si diplomatie, fiindca eu sunt o doamna, ce plm. 😂

Da, de asta ma lovesc in Romania. Visele mele sunt un foc ce arde in interiorul meu pe care ei incearca sa-l opreasca cu furtunul de rautate. Dar n-au ei atata rau cat foc am eu in mine…😊

Dar nu, nu regret nicio clipa ca m-am intors. Dimpotriva, pana acuma cel putin, consider ca a fost cea mai buna decizie. Iar sentimentul asta de apartenenta la trib, in sanul familiei si cu prietenii in jur, e nepretuit.

Da, mi-e dor de Paris, mi-e dor de vibratia aia de libertate pe care mi-o dadea acest oras-izvor de inspiratie, dar stiu ca Romania are mult de oferit. Iar eu tot cred ca suntem o natie cu mot in frunte. Romania e doar obosita, e suparata…

De asta mi-am ales meseria asta. De asta vreau sa cant (si sa scriu), sa va descretesc fruntile. Pentru ca vreau sa alin un dor, o suparare, sau sa incununez o sarbatoare. Si de asta am ales calea mai putin usoara in care ma lupt cu morile de vant sa raman autentica in aceasta tendinta care pune stapanire pe societate de a fi intr-un fel sau altul.

Foarte mult timp am incercat sa fiu altceva decat ceea ce sunt. Pana n-am inceput sa ma accept asa cum sunt, pana nu mi-am asumat cine sunt, nu am fost fericita. Iar procesul e inca in desfasurare… de fapt, cred ca aceasta cruciada nu se opreste niciodata…

Ce-mi doresc? Ei, eu traiesc intr-o viziune utopica uneori, unde toti ne iubim, si toti ne ajutam unii pe altii, dar realitatea ma da cu curu’ de pamant destul de rau, asa ca ma trezesc repede…
Dar ceva tot pot sa fac…pot sa incerc sa va inspir la lucruri bune, sa va dau curaj sa va iubiti pe voi insiva si sa va acceptati, sa incercati sa va urmati visurile, sa intelegeti ca viata se poate sfarsi in cateva secunde si tot ceea ce conteaza e cata energie pozitiva lasi in urma ta, pot sa va scriu despre trairile mele si uneori poate sa va regasiti si sa vedeti ca totusi exista mereu o solutie, sau o scurtatura😂.

Si nu, nu este un discurs motivational, inramat cu norisori roz si unicorni multicolori, mie mi se pare chiar trist tot ce se intampla.

Desi mi-ar placea sa am timp sa scriu ore intregi…back to life, back to reality (in capul meu, versul se canta:))) ), fii-mea iese in 10 minute de la curs, iar eu redevin cu picioarele pe Pamant!

Back to you, life!

P.S. Cum foarte multi ( chiar foarte multi dintre cei care ma urmaresc) m-au rugat, promit ca urmatorul post e despre Vocea Romaniei! ✌

Photo credit: eu