Cand cerul a-nceput sa toarne stropii mari si reci, cand norii cenusii au inghitit si ultima raza de soare, iar vantul rece i-a impietrit inima deja amortita de durere, atunci ea si-a ridicat privirea. S-a intors catre el, cautand stralucirea din ochii lui care odata oglindeau iubirea. Niciun gest, niciun cuvant. O cautare fara sorti de izbanda. Nu il recunoastea si in zadar incerca sa gaseasca macar o ultima frantura din ceea ce gustase ea. Nectarul pe care il sorbea odata cu sete nesfarsita, era acum cea mai amara fiere. Pielea stravezie, arcadele cazute, buzele uscate si trupul plapand il faceau sa semene mai mult cu o stafie. O fantoma a trecutului care inca o bantuia. Cosmaruri si vise de groaza care ii tulburau noptile si ii cutremurau zilele.
Dar ea stia inca cine e… ea calatorise deja pana in iad si inapoi si s-a intors doar cu cateva arsuri. “O sa treaca”, isi spuse singura cu rasuflarea grea si apasata. “O sa ramana doar cicatricile care o sa-mi aminteasca intotdeauna ca m-am intors cu suflare in mine”. Nimic nu putea s-o mai doboare. Pielea ei batatorita o proteja acum si de cel mai aprig viscol. Nimic nu o mai clintea. Isi intinse mainile spre cer ca o coroana bogata a unui stejar majestuos si se inradacina acolo. Venise de departe sa isi caute seva datatoare de viata. Ploaia avea sa spele urmele de noroi. Si ea va straluci din nou!
Artileria din cer prevestea furtuna mare. Ea a vrut sa ii intinda mana. Insa apoi a ezitat. Daca avea sa il lase prins de ea, el nu ar fi invatat niciodata sa reziste singur furtunii.
Insa el, firav cum ajunsese, a fost luat pe sus in bataia vantului si purtat la intamplare. Precum frunzele uscate, lepadate toamna, pacalite de viscol cu aripi himerice…in final, ajung tot pe pamant, calcate in picioare sau putrezite la radacina unui fag.
Furtuna a trecut. Ea era tot acolo, neclintita. Doar ea.
beingroma 